Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Gabriela Lupu

15.10.2012 - 20:21

Cavalerul Ducu Darie şi „mahalagiul" Caragiale

Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra, distins de curând cu titlul de „Cavaler al Literelor şi Artelor" de către guvernul francez, se pregăteşte să dea piept cu Caragiale, dramaturg cu care are o relaţie complicată de love & hate.

 

Despre etern fascinantul Caragiale, de care se temeau până şi comuniştii, am vorbit şi noi cu regizorul Alexandru Darie.

 

În ce constă acest titlu pe care l-ai primit din partea Franţei?

Este cea mai importantă dis­tincţie acordată de Franţa în domeniul cultural. Constă într-o decoraţie şi o diplomă. Diploma am primit-o, iar decoraţia ur­mea­ză să-mi fie acordată într-un cadru festiv, la sfârşitul lunii octombrie, la Ambasada Franţei. Mi se pare important faptul că marea noastră soră, Franţa, chiar dacă face uneori ironii la adresa unei anume categorii de români, ştie, pe de altă parte, să-i aprecieze pe cei care au contribuit la răspândirea culturii române în lume. Iar în cazul meu nu doar a celei române, căci sunt sigur că titlul este legat şi de activitatea mea ca preşedinte al Uniunii Teatrelor Europene, for pe care l-am condus timp de două mandate.

Ştiai de ceva vreme lucrul acesta, dar nu l-ai făcut public. De ce?

Primisem înştiinţarea încă dinainte de vacanţa de vară, dar nu am vrut să spun la nimeni pentru că nu-mi venea să cred. Sigur că era prea puţin probabil să nu fie adevărat, dar, din superstiţie, până nu am fost sigur nu am scos o vorbă. Dar când am primit diploma semnată de Frédéric Mitterrand, m-am convins că aşa stăteau lucrurile şi v-am dat şi vouă, jurnaliştilor, de ştire.

Şi acum, dacă tot eşti cavaler cu diplomă, te-ai gândit să cobori în mahala, pe urmele personajelor lui Caragiale.

Da, urmează să montez Caragiale, tocmai pe el, care avea oroare de titluri şi diplome.

Se ştie că Mateiu, fiu-su, era împătimit după titluri de nobleţe şi tare ar mai fi vrut să fie aristocrat, iar tacă-său făcea mişto de el: „Da, străbunicii tăi aristocraţi vindeau plăcinte-n piaţă".

Exact. Caragiale avea oroare şi de manifestări din acestea sărbătoreşti. Tocmai de aceea eu nu vreau să-l omagiez pe Caragiale, ci vreau doar să-l descopăr. Pe mine mă enervează că a venit peste noi chestia asta cu Anul Caragiale, căci eu oricum voiam să montez „D'ale carnavalului", fără a avea de gând să o fac însă într-un mod festivist.

La Bulandra ai la dispoziţie cea mai tare trupă de actori din toată ţara. Cine joacă în „D'ale carnavalului"?

Joacă actori tineri, actori de vârsta mea, adică încă tineri, şi nume grele ale Teatrului Bulandra. Vom avea nu doar personajele ştiute din piesă, ci şi altele, care vin cumva din „sosul" operei lui Caragiale. Dintre cele ştiute, hai, să o luăm în ordine şi ţinând cont de precizările lui Caragiale: Nae Girimea - frizer şi subchirurg, este Cornel Scripcaru, Iancu Pampon e Claudiu Stănescu, Mache Răzăchescu, ce-i mai zice şi Crăcănel, e Dan Aştilean, Un catindat de la Percepţie e Marian Râlea, Iordache, calfă la Girimea, este George Ivaşcu, Miţa Baston, revoluţionară de Ploieşti, este Ioana Macaria, Didina Mazu, nihilistă de Bucureşti, este Ro­dica Lazăr şi restul, măşti, public, sergenţi de noapte, sunt 90% din trupa Teatrului Bulandra. Am bucuria ca mari nume ale scenei să fi dorit să joace în acest spectacol, chiar dacă nu au ro­luri mari. De pildă, au avut ge­nerozitatea să joace Oana Pellea, Mirela Oprişor şi mulţi alţii.

Spune-ne ceva despre ceea ce tu numeai „sosul" lumii lui Caragiale. Ce personaje din opera lui mai apar în spectacol?

Nu vor apărea numai persona­je recognoscibile, explicite. E vorba de o întreagă lume care nu e figuraţie, ci reprezintă chiar mediul în care persona­jele principale se învârt. E o lume pe care piesa nu doar că ţi-o permite, ci pur şi simplu ţi-o cere. Piesa asta mi se pare cea mai modernă a lui Caragiale. La premieră a fost primită prost, a fost considerată o piesă fără structură şi i s-au adus o serie de alte acuze. Era însă normal să fie primită astfel tocmai pentru că era, după părerea mea, mult prea avangardistă pentru epoca sa. Scene care se întâmplă în paralel, aproape filmic, erau de neimaginat în acea perioadă...Spectacolul nostru va fi o oglindă, cum îşi dorea Shakespeare, dar nu a lumii în ge­neral, ci a României şi a românismului, în special, o lume care are şi lucrurile ei frumoase, dar şi comicul, derizoriul şi grotescul ei specific. Tot acest amestec e menit să funcţioneze ca o oglindă, căci nu degeaba există o replică ce spune: „Nu daţi în oglinzi, că sunt cu chirie!". Şi sper ca şi spectacolul nostru, ca şi cel de la premiera lui Caragiale, să producă un scandal. Voi scandal cu orice preţ!

E primul tău Caragiale?

Da. Mi-a fost foarte frică de Caragiale, de altfel am cu el o istorie neştiută pe care ţi-o mărturisesc acum. În timpul lui Ceauşescu, la debut, după scandalul monstruos cu „Jolly Joker", aş fi vrut ca cel de-al doilea spectacol al meu să fie „Conul Leonida faţă cu reacţiunea". Şi aveam o idee politică la vremea aia, să-i mut pe Leonida şi pe Efimiţa la bloc. Era însă clar că un astfel de spectacol nu ar fi trecut de cenzură, aşa că am renunţat. Iar mai târziu, tot înainte de 1989, la Teatrul de Comedie, am vrut să fac „Hatmanul Baltag", spectacol pe care l-am şi lucrat o vreme, dar care a fost ucis din faşă. Tamara Dobrin sau Suzana Gâdea, nu mai ştiu care dintre eminenţele cenuşii ale epocii, nu a dat aprobare să se pună în scenă acel text. După o lună de repetiţii ne-au oprit. Silviu Stănculescu, Dumnezeu să-l ierte, era director. El a primit un telefon de la Ministerul Culturii şi Propagandei Socialiste, cum se numea pe atunci, şi de la capătul firului i s-a spus că „nu e momentul", o replică standard în epocă. Am rămas şocaţi. Nu şi-ar fi închipuit nimeni că un text al lui Caragiale va fi cenzurat. Depăn amintirile astea şi ca românii să-şi amintească cum erau vremurile, căci mulţi dintre noi au început să uite. A fost deci al doilea Caragiale al meu eşuat. Şi aşa se face că i-am prins frica. Mi-au trebuit mulţi ani de lucru interior ca să mă pot apropia din nou de el.

Din fericire, acum Ministerul Propagandei Socialiste nu mai există.

Slavă Domnului! Şi sper să nu se reînfiinţeze prea curând.

Care a fost scandalul cu „Jolly Joker"?

A fost un scandal celebru în epocă. La debutul meu la Teatrul de Stat din Oradea, unde fusesem repartizat, am pus în scenă o piesă de Tudor Popescu, care era o satiră foarte blândă. Din acest text blând, eu am făcut o satiră sinistră la adresa orânduirii socialiste multilateral dezvoltate. Devenise un spectacol politic, care semăna foarte tare cu „Revizorul", un revizor socialist, călare pe picioroange, în urma căruia cădea cortina de fier. Mă rog, era o întreagă nebunie. Pe măsurau ce repetam, actorii îmi spuneau că sunt nebun şi că nu va ieşi în veci un astfel de spectacol. Discutam şi noi aşa pe furiş, iar eu, cu seninătatea şi inconştienţa tinereţii, le spuneam: „Ori îl interzic de tot, ori ne lasă să-l jucăm. Asta e".  Eu eram inconştient, că eram puşti, dar trebuie să recunosc că m-au sprijinit şi Mircea Bradu, directorul teatrului, şi autorul, Tudor Popescu, care venea la repetiţii şi mai schimba replicile în funcţie de cum îi ceream eu. În sfârşit, a fost o primă vizionare, după aia încă una. Era însă şi o tehnică prin care reuşeai să salvezi un spectacol din ghearele cenzurii. Băgai ceva foarte dur de care erai sigur că va „cădea" la vizionare, dar reuşeai astfel să salvezi restul. Era o întreagă strategie.

Cum funcţionau acele vizionări ale cenzurii?

Se juca spectacolul cu sala goală, având în public doar politrucii din comisia de cenzori. De obicei, din comisie făceau parte şeful direcţiei cu propaganda de la judeţ, în cazul nostru, însoţit de câţiva subordonaţi, cineva de la Securitate, alţii de la primărie, mă rog, autorităţi locale
responsabile cu propaganda care ţineau de cele de la centru, de la Bucureşti.

Cum de a trecut spectacolul?

Nici acum nu ştiu. Cu mari chinuri, oricum. Cert este că am început să-l jucăm. Publicul râdea pe înfundate, aproape cu frică, dar, jucat numai acolo, la capătul lumii, la Oradea, nu s-a întâmplat mare lucru. Numai că am avut ghinionul să fim invitaţi la Festivalul de Comedie de la Galaţi. Acolo, primul secretar al judeţului a plecat furibund la pauză, însoţit de tot alaiul lui. În momentul ăla s-a ridicat şi juriul şi a părăsit sala. Iar noi am jucat partea a doua cu securişti la capăt de rând, care notau cine râde şi la ce replică. Domnul Mircea Bradu, căruia îi sunt veşnic recunoscător că  a fost alături de mine atunci, a venit după spectacol galben ca ceara şi mi-a spus: „Suntem terminaţi!". După care, a doua zi, au urmat tunetele şi fulgerele.

Ce repercusiuni a avut acea reprezentaţie?

A doua zi am primit vestea că spectacolul a fost interzis şi că eu trebuie să fiu dat afară din teatrul din Oradea. Numai că era în vigoare o lege a lui Ceauşescu care interzicea ca stagiarii să fie concediaţi timp de 5 ani, pe perioada stagiaturii adică. Aşa că nu puteau să mă dea afară. După care s-a primit o altă dispoziţie, care cerea ca, dacă tot nu pot să fiu dat afară din teatru, măcar să fiu exclus din partid. Au descoperit însă cu groază că eu nu eram membru de partid. Aşa că nu au avut din ce să mă dea afară. Mie mi s-a interzis totuşi să mai montez timp de un an de zile, iar criticului Marian Popescu, singurul care a scris o cronică despre spectacolul meu, o cronică extraordinară, i s-a interzis să mai publice tot timp de un an. În rest, în presa vremii nu s-a scris nici măcar un rând, de parcă nu ar fi existat deloc acel spectacol. Nu s-a scris nici măcar că am fi fost prezenţi la festival. Nimic. Zero.

Ce-ai făcut atunci?

Păi, m-am întors la Bucureşti, că nu puteam sta degeaba un an de zile la Oradea. Şi am des­coperit cu stupoare cum vechi prieteni treceau pe trotuarul celălalt când mă întâlneau. Aşa sunt oamenii. Dar, revenind la Caragiale,  trebuie spus că şi acela era un spectacol ieşit din seva operei lui.

Apropo de Caragiale, ai vreo replică favorită din scrierile lui?

Mie îmi plac cele cu tentă politică.  De pildă: „Drept să-ţi spui, să merg la manifestaţie n-am curaj, fiindcă am aflat că Guvernul vrea să reprime cu toată energia  mişcarea populară şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură cască." Sau: „Miroase în aer, nu după expresia clasică «a praf de puşcă», căci, din norocire, moravurile poporului nostru sunt mult mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar, miroase a... ghiontuială". E plin de astfel de replici geniale în Caragiale. Ai putea face un serial mai lung decât „Tânăr şi neliniştit" din ele.

Acum poţi spune că te-ai împrietenit, în sfârşit, cu Caragiale?

Da, mi-e foarte drag, aş bea cu el o bere la Gambrinus. Dar mi-e şi frică de el, să-ţi spui drept. În orice caz, spectacolul nostru, de a cărui premieră vă vom anunţa când va fi cazul, va fi o întreprindere în toată legea. Va fi montat într-o hală industrială. Vom duce publicul cu autobuzele în „mahala", după care îl vom readuce în centru.  Va fi o călătorie iniţiatică, ce mai.  

Since you are here

… we have a small favour to ask. More people are reading and supporting our independent, investigative reporting than ever before. And unlike many news organisations, we have chosen an approach that allows us to keep our journalism accessible to all, regardless of where they live or what they can afford. Romania Libera is editorially independent, meaning we set our own agenda. Our journalism is free from commercial bias and not influenced by billionaire owners, politicians or shareholders. No one edits our editor. No one steers our opinion. This is important as it enables us to give a voice to those less heard, challenge the powerful and hold them to account. It’s what makes us different to so many others in the media, at a time when factual, honest reporting is critical. Every contribution we receive from readers like you, big or small, goes directly into funding our journalism. This support enables us to keep working as we do – but we must maintain and build on it for every year to come. Support The Romania Libera from as little as €1 – and it only takes a minute. Thank you.

Topics

Subscribe Romania Libera weekly
Subscribe Romania Libera essential new magazine
An alternative to breaking news
Subscribe Romania Libera essential new magazine