Deşi, când îşi promovează show-urile de pe TLC, Buddy Valastro spune ameninţător: „Sunt sicilian şi ştiu bine să folosesc un cuţit”, lucrurile nu sunt deloc atât de ameninţătoare precum par. Pentru că acest sicilian nu foloseşte decât cuţitul de bucătărie, şi asta pentru că este „Regele cofetarilor”.
Pe Buddy Valastro îl puteţi vedea la lucru în nu mai puţin de trei emisiuni de pe TLC: „Regele cofetarilor”, ajunsă la sezonul IV, de luni până vineri, de la ora 14.00, „Regele bucătarilor”, în fiecare sâmbătă de la ora 20.00 şi „Următorul mare cofetar”, în fiecare miercuri, de la ora 22.00.
Despre reţetele sale de succes şi despre cum a devenit monarhul încoronat al cremelor, torturilor şi tartelor am vorbit şi noi cu faimosul bucătar, care provine dintr-o familie ce de câteva generaţii bune nu a mai ieşit din bucătărie, dedicându-se trup şi suflet dulciurilor.
Buddy, dacă ar trebui să alegi ceva să mănânci la ultima masă din viaţa ta, ce ai vrea ca desert?
Buddy: O coadă de langustă din cofetăria mea. E desertul meu preferat! Cremos, crocant, de vis, delicios! E ca şi cum ai gusta o bucăţică de rai!
Care sunt cele mai mari secrete ale tale, ca maestru cofetar?
Buddy: Când e vorba de făcut prăjituri, aş spune că sunt un adept al autenticului. Nu îmi place să complic reţetele. Dacă vrei să adaugi o aromă de fructe, pune fructe naturale, adevărate, nu pune esenţe sau siropuri, fiindcă totul va începe să semene la gust mai degrabă cu siropul de tuse.
Iar când trebuie să decorezi un tort, dacă foloseşti foaie de fondant, ai grijă să bagi tortul la frigider şi să întinzi foaia de fondant înainte să o aşezi pe tort. Tortul trebuie să se întărească bine, pentru ca forma lui să reziste şi după ce îl acoperi cu fondant.
Faci nişte torturi absolut spectaculoase. Te preocupă mai tare aspectul torturilor tale sau gustul lor?
Buddy: Categoric mă interesează mai mult gustul decât aspectul tortului, fiindcă dacă gustul nu e bun tortul nici nu merită mâncat. Dar cred că torturile trebuie să aibă şi gust, şi aspect frumos, iar succesul meu a fost asigurat tocmai de faptul că ştiu cum să îmi aleg echipa.
Când cineva se pricepe să modeleze torturi, îl las să le modeleze, iar când cineva e un cofetar talentat, îl las să prepare compoziţia. Iar dacă poţi să iei cele două componente şi să le combini într-un tort, atunci ai găsit cheia succesului! De asta m-am apucat să fac torturi sculptate în tot felul de forme trăsnite, fiindcă aveam reţetele tatălui meu, care aveau deja un gust delicios.
Crezi că există trenduri şi curente de modă în materie de torturi?
Buddy: Cred că metodele vechi, clasice, sunt nepieritoare, nu ţin cont de trecerea timpului. Probabil că o parte din torturile pe care le-am făcut acum zece ani ar fi mai bune acum, fiindcă eu am devenit între timp un cofetar mai bun decât eram acum zece ani.
Însă, în ceea ce priveşte trendurile, asta e o chestie de stil. Inspiraţia mea vine în cea mai mare parte din diverse stiluri – de pildă, mă uit la moda care influenţează pantofii sau rochiile femeilor, mă uit la textura unui material, la modul cum „cade” o rochie pe o siluetă. Sau mă inspir din natură, privesc un peisaj… E uimitor.
Printre clienţii tăi fideli se numără şi vedete?
Buddy: De multe ori primim tot felul de comenzi pentru vedete. Am făcut torturi pentru Britney Spears, Miley Cyrus, Rihanna… Am făcut torturi pentru tot felul de oameni, din diverse zone ale societăţii. Acum vreo două săptămâni am dus un tort pe un platou de filmare – şi l-am văzut acolo pe Robert De Niro. Avem clienţi de toate felurile. Am mai făcut torturi şi pentru Oprah. Ce vreau să spun este că am făcut torturi pentru mulţi oameni interesanţi, dar lucrez cu la fel de mult drag când fac un tort pentru tine sau un tort pentru Oprah.
Eşti urmaşul unui şir lung de cofetari. Ne poţi povesti câte ceva despre strămoşii tăi? Şi, dacă tot vorbim despre asta, fiindcă toată familia ta e implicată în afacere, ce se întâmplă dacă unui membru al familiei nu îi plac dulciurile?
Buddy: Din fericire, tuturor celor din familia mea le plac dulciurile – în special copiilor mei. Fiul meu, Buddy, a devenit un cunoscător rafinat al torturilor. Îi plac la nebunie şi le mănâncă mereu cu multă plăcere. Sincer, torturile noastre au un gust foarte bun. Cât despre strămoşii mei, străbunicul meu a fost brutar în Sicilia, în Lipari, pe insula unde s-a născut tatăl meu. Şi tatăl străbunicului meu a fost tot brutar. Amândoi au fost nişte brutari grozavi. Dar când tata a venit în America, tatăl lui i-a spus: „Nu vreau să te faci şi tu brutar, fiindcă va trebui să lucrezi toată noaptea. E mai bine să te apuci de copt prăjituri şi plăcinte”. Aşa că tata s-a angajat la Carlo’s Bakery, mai întâi ca spălător de vase, apoi şi-a făcut aici ucenicia, a înaintat puţin câte puţin şi în 1964 a cumpărat Carlo’s Bakery.
Ai început să lucrezi pentru afacerea familiei de la vârsta de 11 ani. Ţi-a fost uşor să munceşti, dar în acelaşi timp să mergi la şcoală şi să faci tot ce face un adolescent obişnuit?
Buddy: Da, am început să muncesc de la vârsta de 11 ani. Sincer să fiu, am vrut să învăţ cum funcţionează afacerea fiindcă voiam să petrec mai mult timp cu tatăl meu. El era idolul meu, era cel mai bun prieten al meu. Ştiam că, dacă încep să muncesc alături de el, o să pot sta mai mult timp cu el. Tata nu m-a obligat niciodată să devin cofetar. Niciodată nu mi-a spus: „Trebuie să faci asta şi asta, fiindcă aşa se cuvine”. După ce m-am apucat de treabă, restul a venit de la sine. După ce fac un tort şi îl decorez, am un imens sentiment de satisfacţie. Aveam cam 15 ani când am început să fac torturi. Oamenii le priveau uimiţi, iar eu am decis că vreau să văd această uimire tot restul vieţii mele. Atunci am decis că vreau să devin cofetar. Cât despre studiile mele, sincer să fiu, eram foarte isteţ şi mă descurcam bine la şcoală, dar nu făceam eforturi prea mari. Totul mi se părea foarte simplu şi n-am făcut tot ce aş fi putut să fac fiindcă nu mă vedeam lucrând toată ziua la un birou şi făcând chestii de genul ăsta. Eu sunt un tip mai inventiv, simt nevoia să fac ceva cu mâinile mele. Iar după moartea tatălui meu am renunţat la liceu şi am început să mă ocup de afacerea familiei.
Care a fost comanda de tort pe care ai livrat-o la cea mai mare distanţă?
Buddy: Odată am livrat un tort în Franţa. Cred că a fost cel mai lung interval de timp petrecut de un tort al meu în avion, dar am trimis torturi şi din New Jersey în California. Facem asta cam de două sau trei ori pe an. Chiar săptămâna viitoare trimitem un tort la Indianapolis. Acum o săptămână am trimis un tort la Chicago. E mult mai uşor să transporţi torturile într-un camion, dar e ceva mai greu să le îmbarci în avion.
Care a fost cel mai cumplit dezastru pe care l-ai trăit cu o comandă de tort?
Buddy: S-a întâmplat după ce am filmat al doilea sezon din „Regele cofetarilor”. Era chiar a doua zi, terminaserăm filmările într-o sâmbătă, iar duminică m-am dus la lucru şi am văzut că cineva uitase deschisă uşa de la frigider. Cinci torturi erau deja distruse, aşa că a trebuit să le refac pe toate în vreo patru ore. Şi primul lucru pe care l-am spus a fost: „Unde mama naibii sunt camerele de filmat? Tocmai acum nu sunt aici?!”.
Cum s-a schimbat magazinul de pe vremea când era al tatălui tău? Cum e acum, când eşti „Regele cofetarilor”?
Buddy: Când tata se ocupa de magazin, semăna mai mult cu o brutărie tradiţională italiană. Mie îmi plăcea cel mai mult partea care ţinea de prăjituri, fiindcă vedeam că îmi pot manifesta creativitatea imaginând tot felul de torturi, aşa că am început să fac mai mult prăjituri. Nu ştiu cum e în ţările din toată lumea de unde sunteţi voi, dar aici, în America, la vremea respectivă, vechile brutării de familie începeau să capete un aer învechit şi demodat. Găseai produse de patiserie şi de cofetărie în supermarket, iar oamenii nu se mai duceau la cofetăriile de cartier să îşi cumpere prăjituri şi torturi. Aşa încât eu m-am gândit să fac ceva ce nu se găsea la supermarket şi m-am hotărât să fac torturi cum nu mai putea face nimeni altcineva. Mi-am propus să îmi creez propria afacere şi de asta am început să mă concentrez mai mult pe partea cu torturi ciudate şi trăsnite.
Ne poţi povesti care dintre rudele tale lucrează cu tine acum? Şi există vreun membru al familiei care nu lucrează cu tine?
Buddy: Cele patru surori ale mele lucrează cu mine. Mama s-a retras din afacere, dar tot mai vine la magazin zilnic. Tot ea a rămas şeful – şi va rămâne pentru totdeauna şeful meu. E mama mea, în fond… Noi, sicilienii, suntem foarte legaţi de familie. Mai lucrează cu mine doi cumnaţi ai mei, mai mulţi veri… Există mulţi oameni care lucrează cu noi, dar pe care nu îi vedeţi în programul TV, diverşi verişori şi tot aşa… Probabil că am vreo şapte sau opt veri care lucrează acum pentru mine.
Câţi sunteţi în total?
Buddy: Cred că în total suntem cam 20 membri de familie, dar nu îi vedeţi pe toţi în programul TV.
În „Regele bucătarilor” găteşti şi popularizezi bucătăria italiană. Există ceva ce încă nu a fost descoperit sau încă nu se bucură de popularitate dintre reţetele acestei bucătării? Toată lumea ştie acum de pizza şi paste, dar îţi aminteşti vreun alt fel de mâncare din copilăria ta?
Buddy: Sincer să fiu, pe lângă tot felul de reţete de paste şi pizza, există multe mâncăruri italieneşti foarte bune. Unul dintre motivele pentru care am început să fac acest program e următorul: mă tot uitam la diverşi bucătari celebri la TV, care erau grozavi, dar apăreau şi spuneau chestii de genul: „Am ardeiul ăsta care creşte pe o stâncă din Chile şi iată cum se prepară acest fel de mâncare”. Iar eu mă întrebam: „Cine mama naibii ar putea să facă rost de un asemenea ardei?”. Aşa că m-am hotărât să fac un program culinar şi să gătesc exact cum gătea bunica: mă duc la supermarket, cumpăr ingrediente simple şi le prepar. Am început cu bucătăria italiană, fiindcă sunt eu însumi italian, dar am un har special: dacă mă duc la un restaurant şi mănânc ceva, de obicei pot să îmi dau seama ce ingrediente s-au folosit şi după aceea pot să prepar eu însumi reţeta.
