Încă de când era mic, Marius Manole şi-a dorit să fie „balerină”. „Ştiam sigur că asta voi fi. Ba chiar, în clasa a şasea m-am şi înscris la balet, dar pentru că nu eram dornici decât eu şi o fetiţă, nu s-a făcut clasă în anul acela. Dar eu nu m-am descurajat, pentru că mai aveam timp. Şi după termi-narea liceului am dat examen la ATF la secţia de coregrafie.” „Dar făcusei măcar vreo oră de dans?” , l-am întrebat. „Nu.” „Şi te-ai dus aşa relaxat la examen? Cei mai mulţi fac balet de la câţiva anişori. Nu mai spun că te băteai cu foştii elevi de la liceul de coregrafie.” „Ei, şi ce dacă? Tocmai asta a fost mişto. Că eram un outsider. Nu ştiam să fac nici o mişcare ca la carte şi mă mişcam în felul meu. Cum să-ţi explic? Ai văzut filmul «Billie Elliot»?” „Da”, i-am răspuns. „Păi, vezi, mămică? Despre asta e vorba. Dansul e de fapt o energie care creşte din tine.” „Şi ai luat examenul?” „Am intrat primul. Dar ceea ce este mai mişto e că la zece minute după ce am ieşit din examen, primesc un telefon. Era Sergiu Anghel, care fusese în comisie. «Marius, în cinci minu-te să te prezinţi la Papillon că am ceva să-ţi spun.» M-am dus curios. «Am luat examenul?», l-am întrebat. «Ei, lasă asta, că nu e important. Uite, eu am o trupă de dans contemporan şi vreau să te angajez.» Bineînţeles că am spus da. După care primesc un alt telefon de la Liliana Iorgulescu, care fusese şi ea în comisie. «Marius, ştii, eu am o trupă de dans contemporan şi vreau să te angajez.» «Dar am intrat deja la Sergiu Anghel. Îmi pare rău!», i-am zis. Aşa că la sfârşitul zilei de examen eram şi student, şi cu un job. Primul meu job.”
Dansa până şi în staţia de autobuz
Aşa se face că Marius Manole, cel care avea să devină vedeta TNB, a început să facă dans profesionist. Iar colegii şi-l amintesc că dansa până şi în staţia de autobuz. Repeta fără oprire. Numai că, după doi ani, dansul nu l-a mai „încăput” şi a vrut să treacă la secţia de actorie. „Divorţul” s-a produs cu năbădăi. „Sergiu Anghel mi-a spus că nu am nici o şansă la teatru: «În loc să fii un actor printre balerini, vei fi un simplu balerin printre actori». Adânc mi-a spus-o.” „Şi ai părăsit dansul aşa, fără nici o remuşcare?”, l-am zgândărit. „Da. Ba, mai mult, începusem să-l urăsc. Refuzam rolurile în care trebuia să dansez pentru că singurul lucru care ajunsese să se spună despre mine era: «Ce bine se mişcă băiatul ăsta!». Voiam să ajung să stau nemişcat pe un scaun şi să «povestesc» un dans, pentru ca la final să se spună: «Minunat dansator e actorul asta!», dar eu să nu mă fi mişcat deloc.” „Şi?” „Şi n-am ajuns la performanţa asta, mămică. Mai am până acolo. Ce, crezi că-i aşa uşor? Pentru că asta înseamnă să ajungi la esenţa dansului, cum am văzut-o pe Miriam Răducanu, care dădea de două ori din mâini şi aia era «Pasărea măiastră» a lui Brâncuşi.” „Şi dansatorul Manole s-a făcut uşor actor?” „Măi, eu voiam, da’ ştii, nu-mi ieşea asta cu… «vorbili», cu vorbili, mămică, era «grele». „Şi acum ai depăşit etapa de ură? Ai reuşit să coabitezi cu dansul?” „Da. Şi mi se pare chiar că am avut un mare noroc. Cred că orice actor ar trebui să facă doi ani de dans. Te ajută să îţi fixezi trupul după ora sufletului. Eu am văzut actori cărora uneori pe scenă parcă le rămânea un picior în urmă. Corpul era defazat faţă de suflet. Or, la un actor care a făcut dans, gestul iese în acelaşi timp cu gândul, cu vorba şi cu feelingul. Trupul este o prelungire a sufletului şi un «comunicator» al lui. Aşa că nu este deloc de neglijat.” „Ce poet eşti tu, Manole! Acum îţi iese asta cu «Vorbili».” „Da, mămică, da’ după câtă muncă!” „Mai zi, mai zi. Cum era aia cu sufletul şi cu ora exactă?” „Faci mişto de mine, nu? OK. Ce vreau eu să zic e că actorul are nevoie de corp ca să-şi arate sufletul. Şi la asta te ajută o bună pregătire de dansator. Orice regizor bun ştie asta. Andrei Şerban începe întotdeauna repetiţiile cu exerciţii de mişcare.”
„Ce, avem noi, actorii români, «faţă» de Broadway?”
„Te-ai vedea pe Broadway?” „Auzi, ştii ce? Taci! Păi, ce, avem noi, actorii români, «faţă» de Broadway?” „În ce spectacole ai dansat pe bune?” „În destul de puţine, de fapt. La Afrim, desigur, că toată lumea dan-sează la Afrim. Până şi Dorina Lazăr. Am dansat într-un spectacol de-al lui, «America ştie tot», în care eram un travestit.” „Desigur. Nici nu s-ar fi putut chema că joci la Afrim dacă nu erai un travestit cât de mic, acolo…” „Trebuia să dansez pe tocuri de 11 centimetri. La început nici nu mă puteam ţine pe picioare. «Cred că glumeşti, Afrime!», îi spuneam. «Cum să dansez pe chestiile astea?» La primele repetiţii îmi pierdeam echilibrul pe toacele alea, dar după câteva zile îi «ardeam» nişte piruete cu Ţăcă Căjocaru…” „Şi în film te-am văzut dansând. Erai un armăsar murind sau cam aşa ceva. O poezie!” „Daaa. În «Martor fără voie». Scena aia a ieşit aşa, ca prin minune. Eram într-un manej şi trebuia să danseze o fată. Andi Lupu, regizorul, m-a rugat să îi arăt nişte mişcări, că deh, cică făcusem coregrafie. Eu am început să-i dau lecţii fetei şi m-am încins. Am început să dansez pe bune, ce-mi venea în cap. Regizorul, fără să mă avertizeze, a pus muzică, a dat drumul la cameră şi au pus şi un cal superb să alerge în jurul meu. Aşa s-a filmat dansul ăla. S-a tras dintr-o singură dublă şi apoi a intrat în film.”
Carieră
Marius Manole se pregăteşte să-l joace pe Lopahin la Teatrul Naţional, un pariu riscant pentru el. Între timp, este Oscar la „Bulandra”, un băieţel bolnav de leucemie ce ajunge prieten bun cu Dumnezeu. Printre rolurile care l-au lansat pe Manole în înalta societate a teatrului românesc se numără cele din „Drept ca o linie”, „Chip de foc” şi „Inimă de câine”, spectacol în care in–terpretează chiar un câine maidanez. În televiziune a jucat rolul principal din serialul „Martor fără voie”, unde era un adolescent cu puteri paranormale. În curând va apărea pe ecranele patriei în filmul lui Alexa Visarion „Luna verde”.
