Victoria unică şi irepetabilă a Stelei în faţa Barcelonei în Cupa Campionilor Europeni din 7 mai 1986 a devenit nu doar o pagină de istorie, ci, iată, şi operă de artă. Un suporter stelist înfocat, regizorul Gabriel Achim, contribuie la sărbătoarea echipei sale de suflet printr-un film de lungmetraj: „Visul lui Adalbert”, care a avut premiera chiar în preajma zilei de 7 mai.
Acţiunea peliculei care marchează debutul în lung- metraj al tânărului regizor este plasată fix a doua zi după celebrul meci de la Sevilla. Acest eveniment sportiv umbrea însă sărbătorirea Partidului Comunist Român, care serba 65 de ani de existenţă. Aşa se face că acea victorie de proporţii a fotbalului românesc a fost lăudată în cotidianul „Sportul” doar printr-o ştire de pe ultima pagină. Despre această Românie schizofrenică, în care oamenii de rând de-abia aşteptau să se termine şedinţele de partid ca să poată comenta în voie cele patru penalty-uri apărate de Helmut Duckadam vorbeşte regizorul în acest film, mai mult amar decât dulce.
„Aş fi putut plasa fără probleme acţiunea filmului în zilele noastre, şi cu siguranţă ar fi fost pe placul celor (tot mai mulţi dintre compatrioţi) care s-au săturat de filme recente care se întâmplă în perioada comunistă (nu le-am numărat dar nu cred cu sunt mai mult de cinci). Nu fac parte însă dintre aceia care cred că trecutul ţi-a epuizat potenţialul de a stârni interesul spectatorilor (este ca şi cum ai strâmba din nas că vezi «încă un film de epocă»)”, ne-a declarat Gabriel Achim. „Am ales ziua de 8 mai 1986 pentru că, la fel ca accidentul, a fost una dintre cele mai bizare zile din istoria recentă a României. Dezastrul nuclear de la Cernobîl era de dată recentă, trecuseră doar două săptămâni şi lumea discuta cu teamă despre posibilele consecinţe negative. Era ziua imediat următoare câştigării, pentru prima şi ultima oară în istoria fotbalului românesc, a Cupei Campionilor Europeni de către Steaua Bucureşti în faţa super Barcelonei. Exista un entuziasm general în rândul populaţiei pentru că nimeni n-a îndrăznit să creadă că ar putea fi posibil ca Steaua să bată super-echipa Barcelonei chiar la ea acasă, în Spania, la Sevilla”.
Victoria Stelei, un preview al Revoluţiei
Referindu-se la acel moment atât de special din istoria fotbalului românesc, regizorul Gabriel Achim consideră că el a reprezentat şi un important moment politic, românii văzând în victoria Stelei chiar luminiţa de la capătul dictaturii. De altfel, atunci oamenii din întreaga ţară au ieşit în stradă şi, dacă ar fi avut poate mai mult curaj, revoluţia ar fi putut începe cu trei ani înainte.
„Oficialităţile comuniste erau bulversate pentru că entuziasmul întregului popor trebuia canalizat către sărbătoarea oficială a zilei de 8 mai 1986: aniversarea a 65 de ani de la crearea Partidului Comunist Român!”, susţine regizorul. „În cantinele întreprinderilor, în teatre, în şcoli, grădiniţe etc. toată lumea era obligată să participe la momente festive dedicate Partidului. Ca să-ţi faci o imagine cât mai clară despre ce se întâmpla atunci, extraordinarei victorii a Stelei din noaptea precedentă i-a fost dedicată o casetă de 20×10 cm pe ultima pagină a singurului ziar sportiv din presa centrală, în care erau trecute scorul final şi componenţa celor două formaţii. În rest, erau numai articole dedicate minunatului Partid. Numai că populaţia ieşind în stradă şi bucurându-se pentru câştigarea Cupei, a ignorat şi avertismentele legate de consecinţele radiaţiilor nucleare şi festivismul impus de Partid. Fără a exagera, a fost unul dintre rarele evenimente care a pus omul de rând din timpul dictaturii comuniste în situaţia de a spera că imposibilul este la îndemână, ca evadarea din infernul moral şi politic al acelor ani este posibilă”.
Bineînţeles că Gabriel Achim are propria poveste legată de acel meci. Ca toţi românii (mai puţin Cristi Borcea), şi Gabriel Achim s-a bucurat nespus de victoria Stelei. „Vedeam meciurile acasă, cu tata şi cu cei doi fraţi ai mei. De obicei mai veneau şi un vecin, doi, dar nu îmi mai amintesc dacă în seara aia a mai fost şi altcineva. E clar ca m-am bucurat, obişnuiam să urlăm când se înscriau goluri sau când se apăra un penalti. Amintirile mele vagi sunt legate de şanţurile materialului de velur care acoperea fotoliul din care obişnuiam să văd meciul. Era întotdeauna fotoliul meu, ca frate mai mare am avut dreptul să-l aleg primul. Şi că undeva sub perna fotoliului era o găurică în material din care ciupeam, fără să mă vadă mama, buretele învechit”.
Aşa că fanii celei mai galonate echipe din fotbalul nostru pot retrăi acele momente frenetice chiar şi după 26 de ani în sălile de cinema. Oricum e clar că o astfel de realizare nu se va mai repeta prea curând. Să ne bucurăm deci că am fost contemporani cu victoria Stelei asupra Barcelonei şi să ne simţim de-a dreptul binecuvântaţi că azi nu trebuie să ne mai prefacem că sărbătorim ziua Partidului Comunist Român.
