Există sau nu o metaforă care să definească societatea românească în spatele filmului lui Mungiu, „După dealuri”? Este o întrebare la care au răspuns cei de la National Public Radio (NPR).
„Cristian Mungiu a devenit unul dintre principalii reprezentanţi ai noului val cinematografic românesc după ce filmul său ‘4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile’ a luat marele premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes în 2007. Ca şi în cazul acelui film, cea mai recentă realizare a lui Mungiu întoarce camera asupra a două tinere cu probleme, într-o societate disfuncţională. ‘După dealuri’ are premiera acum şi în cinematografele din SUA”, scriu cei de la NPR.
NPR consideră povestea producţiei regizorului român una tulburătoare. Povestea, care are la bază cărţile Tatianei Niculescu Bran, „Spovedanie la Tanacu” şi „Cartea Judecătorilor” (cărţile iau în discuţie cazul Tanacu), se concentrează pe relaţia a două fete, Alina şi Voichiţa care cresc împreună într-un orfelinat ceauşist şi ajung să aibă, ulterior, drumuri diferite. Alina se mută în Germania, iar Voichiţa rămâne la o mânăstire din România.
Cele două prietene se reîntâlnesc după un timp, când Alina se întoarce pentru a o vizita pe Voichiţa la mânăstire. În succesiunea întâmplărilor, se ajunge la exorcism.
Regizoarea Mona Nicoară, care în prezent îşi desfăşoară activitatea la New York, a precizat pentru NPR că „cele două tinere din film sunt emblematice pentru politicile pronataliste ale fostului dictator român, Nicolae Ceauşescu. Sute de copii nedoriţi au fost abandonaţi în orfelinate care nu ofereau cele mai bune condiţii pentru ei. Alina şi Voichiţa sunt membre a ceea ce a fost denumită ‘generaţia pierdută de orfani'”.
„Cineva care vine dintr-un ofelinat, cineva care nu are foarte mulţi prieteni, cu excepţia unei singure prietene la o mânăstire, nu îşi poate găsi cu uşurinţă locul”, mai spune Mona Nicoară.
Ea afirmă, de asemenea, că filmul lui Mungiu „atacă, în acelaşi timp, sistemul de îngrijire medical pentru bolile mentale, dar şi alte instituţii. Acordă foarte puţină încredere în poliţiei şi în sistemul juridic (…). Filmul (n.red.) este nu atât un comentariu asupra istoriei, cât un comentariu asupra a ceea ce am făcut din prezent”.
Pe de altă parte, Mungiu declară că filmul său nu se vrea a fi vreo investigaţie poliţienească a ceea ce s-a întâmplat în 2005 la mânăstirea Tanacu, ci doar a încercat să realizeze o productie realistă.
NPR este de părere, însă, că tumultul din poveste, vremea, acţiunea personajelor sunt parte a unei metafore.
Cu toate că filmul „După dealuri” a reuşit să pătrundă în cinematografele americane, Cristian Mungiu a ratat nominalizarea la ediţia de anul acesta a Oscarurilor, când nu a intrat în marea finală la categoria cel mai bun film străin.
În 2012, în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, protagonistele filmului „După dealuri” au primit premiile pentru cele mai bune actriţie, iar Cristian Mungiu, premiul pentru scenariu.
După succesul din 2012 de la Cannes al lui Mungiu, în 2013 a venit rândul unui alt regizor român să impresioneze jurii internaţionale. Călin Peter Netzer a obţinut, cu filmul „Poziţia copilului”, cel mai important trofeu, Ursul de Aur, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.
