Una dintre cele mai de succes apariții editoriale ale anului 2014 a fost romanul „Laur“ de Evgheni Vodolazkin, apărut la Humanitas Fiction. Amintind de filmul „Andrei Rubliov“ şi de romanul „Numele trandafirului“, „Laur“ readuce la viaţă secolul al XV-lea, într-o intrigă străbătând timpul şi spaţiul, cu un personaj complex, care este, pe rând, vraci, nebun, sfânt, pelerin şi călugăr.
u o scriitură de o simplitate rafinată, trecând firesc de la real la fantastic şi de la cele lumeşti la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil şi o sensibilitate cuceritoare, Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumuseţe şi profunzime, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numeşte „roman neistoric“.
„Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?“ , se întreabă Evgheni Vodolazkin.
Vraciul
Iată un fragment din această carte fabuloasă, care sperăm să vă incite la lectură:
”A avut patru nume diferite, pe etape. Ceea ce poate fi considerat un privilegiu, de vreme ce viaţa omului nu este uniformă. Uneori se întâmplă ca părţile ei să aibă prea puţin în comun. Atât de puţin, încât poate să pară că au fost trăite de oameni diferiţi.
În asemenea cazuri, n-ai cum să nu te miri că toţi aceşti oameni poartă acelaşi nume. A avut şi două porecle. Una dintre ele, Rukineţul, se trăgea de la slobozia Rukina, locul unde venise pe lume. Dar cei mai mulţi îl ştiau cu porecla Vraciul, fiindcă pentru contemporanii lui a fost în primul rând vraci. A fost, este de crezut, mai mult decât atât, pentru că cele înfăptuite de el au ieşit din limitele posibilităţilor unui vraci.
Se presupune că acest cuvânt, vraci, vine de la cuvântul «vrati» (a minţi, a spune braşoave) – «zagovarivati» (a descânta, a face farmece). O astfel de înrudire presupune că, în actul tratării, un rol esenţial îl avea cuvântul. Cuvântul ca atare, orice însemna el. Cum medicamentele erau puţine la număr, cuvântul avea un rol mai important decât acum. Iar de vorbit trebuia vorbit destul de mult. Vorbeau vracii. Lor le erau cunoscute nişte mijloace împotriva suferinţelor, dar nu scăpau prilejul să se adreseze direct bolii.
Rostind fraze ritmice, lipsite aparent de sens, ei descântau boala, convingând-o să părăsească trupul pacientului. Graniţa dintre vraci şi descântător era la vremea aceea relativă.
Vorbeau bolnavii. În lipsa unei tehnici a diagnosticării, ei trebuiau să descrie în detaliu tot ce se petrecea în trupurile lor suferinde. Uneori li se părea că, odată cu vorbele tărăgănate, copleşite de durere, ieşea încet-încet din ei şi boala. Doar vracilor le puteau spune despre boala lor cu toate amănuntele, şi asta făcea să le fie mai uşor.
Vorbeau rudele bolnavilor. Ele precizau cele spuse de apropiaţii lor şi chiar le corectau, pentru că nu toate bolile le îngăduiau suferinzilor să facă o relatare demnă de încredere despre suferinţa lor. Rudele îşi puteau exprima deschis teama că boala era incurabilă şi (Evul Mediu nu a fost o epocă sentimentală) se puteau văita că este atât de greu să te ocupi de bolnavi. Şi asta făcea să le fie şi lor mai uşor.
O particularitate a omului despre care este vorba aici a fost aceea că vorbea foarte puţin. El nu uita vorbele lui Arsenie cel Mare: «De multe ori mi-a părut rău de vorbele pe care le-a rostit gura mea, dar de tăcere nu mi-a părut rău niciodată». De cele mai multe ori, el se uita în tăcere la bolnav. Putea să spună doar: Trupul tău te va mai sluji. Sau: Trupul tău nu te mai poate sluji, pregăteşte-te să îl părăseşti; află că învelişul acesta este nedesăvârşit.
Faima lui era mare. Întreaga lume locuită i-o cunoştea, iar el nu se putea ascunde de ea niciunde. Apariţia lui strângea mulţimi de oameni. El îi cuprindea pe cei de faţă cu privirea, şi tăcerea lui se transmitea celor adunaţi. Mulţimea încremenea. În locul cuvintelor, din sute de guri deschise ieşeau doar nişte norişori de abur. El se uita cum se topeau în aerul îngheţat. Şi se făcea auzit scârţâitul zăpezii de ianuarie sub picioarele lui. Sau foşnetul frunzişului de septembrie. Toţi aşteptau o minune, şi pe feţele celor ce stăteau acolo în picioare se prelingea sudoarea aşteptării. Se auzeau căzând pe pământ picurii săraţi. Dându-se la o parte, mulţimea îl lăsa să treacă spre acela pentru care venise.
Îşi punea mâna pe fruntea bolnavului. Sau îi atingea rana. Mulţi credeau că atingerea mâinii lui vindecă. Porecla de Rukineţul, primită după locul în care se născuse, căpătase astfel încă un înţeles. («ruka» în limba rusă înseamnă «mână» – n.r.) De la un an la altul, măiestria lui în ale lecuirii tot progresase şi, la zenitul vieţii, atinsese culmi inaccesibile, pare-se, omului.
Se spunea că poseda elixirul nemuririi. Din vreme în vreme, chiar este exprimată ideea că cel care dăruise vindecare nu putea muri ca toţi ceilalţi. O astfel de părere se întemeiază pe faptul că, după ce a murit, trupul său nu a arătat urme de descompunere. Zăcând multe zile sub cerul liber, el şi-a păstrat vechea înfăţişare. Iar după aceea a dispărut, ca şi cum cel căruia îi aparţinea obosise să mai zacă. Se ridicase şi plecase. Cei ce gândesc astfel uită totuşi că, de la facerea lumii, numai doi oameni au părăsit pământul întrupaţi. Pentru demascarea Antihristului, Dumnezeu l-a luat pe Enoh, iar în carul de foc s-a ridicat la cer Ilie. De vraciul rus datina nu aminteşte.”
