Lou Ferrante este un fost membru al Mafiei care şi-a lăsat în urmă trecutul criminal. După ce a petrecut aproape 10 ani într-un penitenciar federal de maximă securitate, Ferrante a făcut recurs cu succes şi a ieşit din închisoare ca un om complet schimbat.
Începând din 21 martie, în fiecare joi, la ora 22.00, îl veţi vedea pe Discovery Channel în calitate de gazdă a unei emisiuni cu şi despre mafioţi, ”Secretele gangsterilor” , în care el intră în cele mai periculoase penitenciare din lume pentru a lua interviuri de la foştii lui ”colegi”.
Despre viaţa lui tumultuoasă ne-a vorbit şi nouă Lou Ferrante într-un interviu acordat în exclusivitate României libere.
Născut şi crescut în Queens, New York, Ferrante şi-a petrecut adolescenţa deturnând şi jefuind camioane împreună cu gaşca lui. Ulterior, a fost atras în celebra familie mafiotă Gambino. La scurt timp după ce a împlinit 20 de ani, Ferrante îşi conducea deja propria echipă cu care acţiona. A urmat apoi intervenţia Serviciilor Secrete ale SUA şi ale FBI-ului, care l-au acuzat şi l-au adus în instanţă. Ferrante şi-a recunoscut vinovăţia şi a fost condamnat la 13 ani de închisoare.
În perioada de detenţie s-a adâncit în studiul istoriei, filosofiei şi literaturii, apoi şi-a descoperit dragostea pentru scris. De atunci, a publicat deja două cărţi: ”Descuiat”, cu amintirile lui despre perioada petrecută în închisoare, şi apoi ”Regulile Mafiei: Ce poate învăţa un om de afaceri perfect legitim de la Mafie”, care a fost tradusă în 12 limbi şi a intrat pe lista ”Cele mai bune cărţi de afaceri din lume”, întocmită de editorialistul Marc Kramer de la revista Forbes.
Lou Ferrante nu a devenit numai scriitor, ci şi un excelent orator motivaţional, care îşi relatează propria poveste de viaţă ca sursă de inspiraţie pentru ceilalţi. Eforturile lui susţinute pentru vizitarea închisorilor şi promovarea alfabetizării în Marea Britanie au fost recunoscute de Sarah Brown, soţia Primul Ministru britanic Gordon Brown, care i-a oferit Premiul Reading Hero în 2009.
Lou, în primul rând, aş vrea să te întreb ce anume te-a fascinat la lumea gangsterilor ?
Lou Ferrante: Ce m-a fascinat? Totul! Mi-au plăcut banii, fiindcă pe atunci consideram că banii sunt o măsură a respectului. Mi-a plăcut că bărbaţii se temeau de mine, iar femeile se simţeau atrase de mine. Mi-au plăcut lucrurile materiale, faptul că puteam să-mi cumpăr maşini frumoase, să merg în cazinouri… Toate aspectele vieţii de gangster mă fascinau când eram puşti. Şi încet, dar sigur, am devenit şi eu ca acei tipi pe care îi admirasem înainte. Nu m-am mulţumit doar să stau în acelaşi spaţiu cu ei, am şi devenit exact ca ei.
Cum ai ajuns gangster ?
L. F. Nu vine nimeni să dea mâna cu tine şi să îţi spună: “De acum, în mod oficial, eşti gangster”. Nu e aşa. E un procesul mult mai lung. Începi prin a te implica în ceva… Îţi fixezi un obiectiv şi zi de zi te străduieşti să te apropii de el. Eu îi admiram pe gangsteri şi îmi doream să fiu ca ei. Şi, încet, dar sigur, micile delicte au dus la mari infracţiuni. Reţeaua ta începe să se extindă în lumea criminală. Îţi clădeşti un renume. Nu te retragi niciodată dintr-o încăierare. Eşti dispus să recurgi la violenţă dacă împrejurările îţi cer aşa ceva… Şi toate lucrurile astea se însumează, şefii cei mari ai bandelor te remarcă şi te vor, fiindcă devii un om valoros pentru ei. Ei te vor pe tine, tu vrei să fii ca ei… E un soi de simbioză şi, înainte să te dezmeticeşti mai bine, gata ! Uneori, totul se întâmplă extrem de rapid. De pildă, atunci când FBI-ul m-a arestat pentru diverse capete de acuzare, au spus că eram capul unei bande din cadrul familiei mafiote Gambino şi că le raportam direct şefilor mari. Da, situaţia era aşa cum au descris-o ei, dar abia când citeşti lucrurile astea pe hârtie îţi dai seama… Personal, nu făcusem niciodată lista cu toate atribuţiile mele… Dar interesant e că, atunci când ţi se pun în faţă lucrurile astea, te gândeşti că ai străbătut un drum lung. Nu ştiu când şi cum s-a întâmplat, dar chiar a fost un drum lung…
Ai avut parte de un ritual de iniţiere ?
L.F. Oarecum. Aveam 25 de ani şi propria mea echipă, în cadrul familiei mafiote Gambino. Bătrânii familiei erau, cei mai mulţi, de două ori mai în vârstă decât mine. Unii dintre ei chiar aveau de trei ori vârsta mea. Cei mai mulţi trecuseră de 40 de ani, unii aveau chiar peste 50 sau 60 de ani. Dar eu le raportam direct şefilor celor mari din familie. Ei îţi trec numele pe o listă şi trimit lista respectivă să circule. Există cinci familii criminale în New York, iar listele astea le sunt trimise tuturor celor cinci familii – familia ta şi celelalte patru. Şi toată lumea e întrebată dacă are ceva de zis împotriva ta, ceva ce ar putea să te scoată din organizaţie încă înainte de a deveni un membru oficial. Nimeni nu a avut nimic de zis împotriva mea. Aşa că eram gata să particip la ceremonia respectivă, dar tocmai atunci am fost arestat de FBI, de Serviciile Secrete şi de trupele de elită pentru lupta contra crimei organizate din Nassau County. Am fost condamnat pentru trei capete de acuzare şi m-au trimis la închisoare. Iar eu mă gândeam că lucrul cel mai groaznic din lume care mi se întâmplase era că am ratat ceremonia de iniţiere… Mi se părea că viaţa mea se încheiase. Aş fi preferat să mor decât să ratez ceremonia respectivă. Asta arată cât de mult credeam în viaţa aceea şi cât de mult mă străduisem să ajung până acolo. Dar acum consider că, prin mila Domnului, a fost un mare noroc.
Care e principalul motiv pentru care cineva decide să intre într-o bandă?
L. F. Cred că există mai multe motive. Dar, dacă ar fi să pun degetul pe cel mai important, motiv, ar fi sentimentul de apartenenţă. Fiecare dintre noi simte dorinţa să se integreze într-un grup, să aparţină de o comunitate. Cu toţii am trăit asta când eram mai tineri. Dacă mergi la colegiu sau la universitate, intri într-o asociaţie a studenţilor, într-o frăţie, sau îţi faci o gaşcă de prieteni. Dacă te uiţi pe Facebook, toţi vor să aibă prieteni, să simtă că aparţin unui grup, să fie băgaţi în seamă de alţii… Cred că ăsta e principalul motiv pentru care unii decid să intre într-o bandă. Vor să simtă că fac parte dintr-un anumit grup.
Ce te-a făcut să te răzgândeşti, să îţi schimbi viaţa şi să te întorci la o existenţă normală, după ce ai stat în închisoare ?
L.F. Schimbarea s-a produs treptat cât am stat în închisoare. În perioada de dinainte mi-am pierdut mai mulţi prieteni. Unii au fost ucişi, alţii au dispărut, dar nu întrebam niciodată nimic despre ei. Ştiam că, probabil, făcuseră ceva contra familiei – şi familia i-a ucis. Deciziile astea veneau de sus, nu era treaba mea ce spuneau şefii. Nu luam eu acele decizii. Dacă puneai întrebări, cei de sus voiau să ştie de ce întrebi. Credeau că pui ceva la cale, deci riscai să fii chiar tu următorul care dispare. În închisoare mi-am dat seama că mulţi dintre cunoscuţii mei muriseră doar pentru bani. Asta mi s-a părut dezgustător, fiindcă bătrânii care mă “crescuseră” în acel stil de viaţă mă învăţaseră să nu omor niciodată pentru bani. Noi omoram din principiu. Sigur, înţelegeam că uneori trebuie să facem ceva ca să apărăm lucrurile în care credeam. Sau omoram dacă se încălcau reguli esenţiale ale familiei. Dacă cineva încălca regulile, era evident că urma să dispară. Era ca un act de trădare contra unei ţări. Dar nu omorai niciodată din lăcomie. Cu alte cuvinte, dacă doi tipi erau parteneri şi câştigau împreună câteva milioane de dolari într-un an, apoi unul dintre ei îl omora pe celălalt ca să păstreze el toţi banii, asta mi se părea dezgustător. Dar mi-am dat seama, în final, că tipii pe care îi admiram nu erau chiar atât de onorabili pe cât credeam eu că sunt. Iar momentul decisiv a venit când eram închis la carceră, la izolare. Avusesem o altercaţie cu căpitanul gardienilor. L-am înşfăcat de cravată şi am încercat să îl sugrum prin fanta pe unde mi se dădea mâncarea. Dar m-am trezit că rămân cu cravata lui în mână, fiindcă era o cravată cu nodul gata făcut, care se prindea de cămaşă cu un nasture. I-am aruncat înapoi cravata, iar el s-a uitat la mine prin sticla ranforsată din partea de sus a uşii şi m-a întrebat: “Chiar credeai că am purta cravate adevărate aici, printre voi, animalelor ?” Şi a adăugat: “Asta eşti ! Un animal. Eşti ca un animal închis la grădina zoologică.” Atunci mi-am dat seama cu adevărat că eram doar un animal închis la zoo… Dar nu ştiam cum am ajuns într-o asemenea situaţie. Mi-am dat seama că le făcusem rău multor oameni şi că meritam ceea ce mi se întâmpla. Cei mai mulţi deţinuţi nu îşi dau seama că locul lor e în închisoare. Cei mai mulţi cred că alţii trebuie să intre la închisoare, dar nu şi ei. Îşi spun aşa: “Ceilalţi sunt mai răi decât mine. Eu nu sunt chiar atât de rău ca ei.” Dar atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că şi eu eram la fel de rău ca toţi ceilalţi, dacă nu cumva şi mai rău. Şi am înţeles că locul meu era în închisoare – poate mai mult decât locul lor. Pe lângă faptul că eram la închisoare, fusesem trimis şi la carceră, fiindcă întotdeauna provocam probleme în închisoare. Dacă cineva îmi spunea ceva, îl loveam pe loc, fără să stau pe gânduri… Îl pocneam pe loc. Nu sunt un tip foarte înalt, deci poate că sufăr puţin de complexul lui Napoleon, dar niciodată nu acceptam să mi se spună ceva… Dar atunci mi-am dat seama că eram ca un animal.
Există cumva părţi din program care sunt doar reconstituiri ale unor situaţii reale, dar sunt interpretate de actori, nu de personajele reale ?
L.F: Categoric nu ! Tot ce vedeţi în program este absolut real. Totul se întâmplă în realitate, nimic nu e regizat, niciunul dintre personaje nu este actor. Ceea ce vedeţi este ceea ce se întâmplă în realitate. Deci veţi vedea gangsteri adevăraţi în închisori adevărate sau gangsteri adevăraţi de pe stradă.
Când ai filmat, ai avut şi conflicte cu deţinuţii ? Ţi-a fost teamă de unii dintre ei?
L.F: Nu. Niciodată nu mi-a fost teamă. În fond, asta a fost viaţa mea mult timp. Am stat şi eu în închisoare, iar tipii pe care îi vizitez acum sunt cei lângă care am trăit, cu care am împărţit poate celula… Deci categoric nu mă tem de prezenţa lor. M-am întâlnit cu mari oameni de afaceri sau profesori din toată lumea şi, din păcate, trebuie să recunosc că uneori mă simt mai în largul meu printre gangsteri. Nu mai am acum nimic din mentalitatea lor, dar fiindcă mi-am petrecut atât de mulţi ani din viaţă în compania lor, ştiu cum gândesc ei şi simt că fac parte din lumea lor.
În ceea ce priveşte situaţiile periculoase, am avut norocul de a nu trăi niciuna. La un moment dat, într-una dintre închisorile în care am filmat, discutam cu un tip… Era deţinutul cu cel mai înalt rang, un soi de şef, omul care lua deciziile în închisoarea respectivă… Deci tocmai stăteam de vorbă cu el când află că e chemat de un alt deţinut. Directorul închisorii, care asista la interviu, îl roagă să mai rămână cu noi câteva minute, ca să putem termina interviul. Dar eu am intervenit şi l-am rugat să îi dea voie să plece: “Trebuie să plece în secunda asta !” Omul nostru a fugit, iar eu i-am explicat directorului că şi eu fusesem în închisoare şi ştiam că respectivul putea fi singurul care să poată opri o bătaie cu cuţitele. Putea fi singurul care să împiedice comiterea unei crime. I-am explicat că lucrurile puteau să ia amploare şi întreaga închisoare să se revolte, iar noi să rămânem prinşi acolo, ca într-o capcană… Întotdeauna trebuie să îi lăsăm să îşi termine mai întâi treburile lor din închisoare, fiindcă adevărul e că închisorile nu sunt conduse de directori sau de gardieni, ci de deţinuţi. Deci trebuie să îi lăsăm să îşi vadă de treburile lor, aşa cum orice om vrea să se ocupe de treaba lui.
Există un cod special, un set de reguli în închisoare?
L. F: Da, un cod al închisorii… Da, sigur, face parte si din programul TV. În fond, ne propunem să aflăm ”Secretele gangsterilor”. Încercăm să aflăm ce cod există în fiecare închisoare sau în fiecare bandă în parte. În închisoarea despre care tocmai vorbeam, Bilibid din Filipine, în Asia, aveau un cod special pe care îl scriseseră pe perete, în afara dormitorului în care stăteau. Era un fel de prelucrare a documentului Magna Carta din Anglia. Când britanicii l-au luat pe regele John, i-au spus că trebuie să trăiască după anumite reguli, fiindcă altfel urmau să îi taie capul. Regele John a acceptat şi înţelegerea s-a încheiat în 1215, în Anglia, pe un deal numit Runnymede. Ei bine, deţinuţii aveau un fel de cod de reguli întocmit plecând de la Magna Carta. Chiar denumeau codul respectiv “Magna Carta” şi îl afişaseră chiar lângă uşă. Conţinea regulile pe care trebuie să le respecte toţi membrii bandei. L-am întrebat pe şeful lor dacă membrii aveau la dispoziţie un interval de timp în care să studieze şi să înveţe regulile sau dacă încă din prima zi în care cineva le încălca urma să fie pedepsit. Iar el mi-a răspuns aşa: “Dacă nu ştii o lege, poţi să-i spui judecătorului, la proces, că mai aveai nevoie de ceva timp ca să înveţi regulile ?” I-am răspuns: “Nu, sigur că nu…” Şi el a continuat: “Ei bine, e la fel şi aici. Dacă vrei să faci parte din bandă, trebuie să le înveţi rapid. Şi dacă le încalci vei fi pedepsit.” Mi s-a părut foarte interesantă analogia pe care a făcut-o fiindcă e şi foarte adevărată. Dacă eu mă duc în Polonia şi încalc o lege, niciun judecător nu mă va achita pe motiv că nu cunosc legile ţării. Trebuie să cunosc legile locului în care mă aflu.
Când ai avut, să spunem, acel moment de revelaţie ? Când ţi-ai dat seama că tot ceea ce făcuseşi cu viaţa ta nu era bine ?
L.F: După cum spuneam mai devreme, mi-am dat seama de asta abia când am intrat la închisoare şi am avut mult timp la dispoziţie, ca să mă gândesc… Mi-am dat seama că devenisem un animal, deşi nu fusesem crescut aşa. De exemplu, dacă vă uitaţi la serialul “Sopranos”… Tony Soprano putea să comită acte criminale oribile, dar apoi se ducea acasă, la nevastă şi copii. Aşa era şi viaţa mea, aşa era viaţa tuturor prietenilor mei… Am un prieten care e membru al familiei mafiote Bonanno. E căpitan în familia Bonanno. Când m-am întors acasă, după ce am ieşit din închisoare, m-am întâlnit cu el şi m-a făcut să râd, fiindcă mi-a zis: “Mai ţii minte când am furat un camion şi l-ai lăsat pe şofer legat fedeleş în camion şi tu te-ai dus acasă, fiindcă mama ta îţi spusese să vii acasă la cină ?” Am râs, fiindcă era adevărat. Pe atunci aveam cam 18-19 ani. Mama îmi spunea că trebuie să luăm cu toţii cina acasă, ca o familie, aşa încât eram în stare să las în stradă un camion furat, doar ca să mă duc acasă şi să iau cina cu familia mea. Când mama a murit în braţele mele… Aveam cam 20-21 de ani când mama a murit în braţele mele… Şi pe urmă… Ideea e că eu stăteam cu ai mei fiindcă îi iubeam, dar voiam să îmi iau o casă sau un apartament frumos, să locuiesc unde am chef, să vin acasă cu femei… Voiam să nu am nevoie de tatăl meu, fiindcă ştiam că e falit. Mulţi membri ai bandelor erau la fel. Le făceau rău celor de pe stradă, comiteau acte de brutalitate, dar îşi iubeau familia, îşi iubeau mamele… În închisoare m-am dezmeticit şi mi-am dat seama că mă îndepărtasem foarte mult de felul cum şi-ar fi dorit familia mea să fiu.
Ţinând cont de faptul că ai fost şi tu cândva unul de-ai lor, gangsterii cu care ai stat de vorbă au fost mai deschişi cu tine sau dimpotrivă ?
L.F: Da, categoric. Au stat de vorbă cu mine exact din acest motiv. Şi tot din acest motiv pe mine nu mă pot minţi. De exemplu, am luat un interviu în Polonia unui individ care a “turnat”… Vorbeam despre mafia locală, Pruszków, şi omul mi-a spus că a “turnat” 1750 de persoane, dar eu i-am zis că e imposibil. Eu nici măcar nu cunosc 1750 de oameni. Cine ar putea să “toarne” atât de mulţi ?! Pe urmă mi-a zis că a “turnat” 11 crime. I-am spus că trebuia să omoare şi el pe cineva dacă ştia amănunte despre 11 crime, fiindcă dacă n-ar fi participat şi el, nu avea cum să afle asemenea informaţii. Asta e regula gangsterilor. Dar el mi-a spus că n-a omorât niciodată pe nimeni, ci că doar ştia de crimele respective. Nu l-am crezut. De asta spun că aceşti oameni nu au cum să mă mintă. Eu ştiu care sunt regulile străzii şi cred că am reuşit să le transmit destul de clar acest mesaj. Dar cred că toţi au stat de vorbă mai deschis cu mine, fiindcă mie îmi place să îi ascult, am fost cândva unul ca ei, deci îi înţeleg şi ştiu cum să le vorbesc ca să îi fac să se simtă în largul lor. Nu încerc să fiu duplicitar cu ei. Nu îi incit pentru ca apoi să le fac vreun rău. Sunt foarte sincer cu ei şi las discuţia să curgă de la sine, nu fac nimic mai mult.
După părerea ta, există vreun film despre mafioţi care se apropie foarte mult de realitate ?
L.F: După ce am publicat prima mea carte, Lorraine Bracco – actriţa care joacă rolul psihiatrului din “Clanul Soprano” – a cumpărat drepturile asupra cărţii mele, în ideea de a face un film. A păstrat drepturile cam un an, dar din păcate ea e actriţă, nu regizor, deci i-a fost cam greu să convingă un studio să lucreze cu ea. Oricum, a cumpărat drepturile pentru un an şi, la un moment dat, se apropia data când urma să ne întâlnim şi să schiţăm un scenariu. Înainte să ne întâlnim, eu nu văzusem nici un episod din “Sopranos”, fiindcă ieşisem din Mafie, iar echipele din Mafie obişnuiau să se uite în închisoare la “Sopranos” în fiecare săptămână, în timp ce eu mă retrăgeam şi citeam. Citeam cărţile mele de la vremea respectivă: Shakespeare, Chaucer, orice cărţi mai găseam… Nu voiam să mai privesc deloc înapoi, spre viaţa pe care o dusesem înainte. Dar acum urma să mă văd cu Lorraine şi m-am gândit că ar trebui cel puţin să văd câteva episoade, ca să pot să port o discuţie cu ea despre film, să îi fac un compliment… M-am uitat la serial şi m-am îndrăgostit de el. E un serial extrem de bun ! Mi-a plăcut la nebunie şi cred că echipa a făcut o treabă excelentă. Deşi o parte din ce se întâmpla acolo ţine doar de divertisment. N-am putut să-i spun actriţei Lorraine Bracco, care juca în serial rolul Dr. Melfi, că aşa ceva nu s-ar întâmpla în veci. Dacă Tony Soprano ar fi mers la un psihiatru în realitate, ar fi fost omorât, fiindcă ne-am fi temut că şeful ar putea divulga din secretele noastre. Sau ne-am fi temut că nu îşi poate rezolva singur problemele, deci e un om slab, care va ceda la un moment dat. Iar dacă şeful cedează, toată lumea are probleme. Ideea a fost clar gândită doar ca mijloc de a crea serialul, pentru divertisment. A fost modul în care regizorul serialului a adus lumea din “Sopranos” în faţa publicului. Pe de altă parte, toate celelalte aspecte, dinamica vieţii lui de familie, viaţa lui de mafiot erau redate impecabil şi realizate extraordinar de bine. Urmărind acest serial, m-am gândit că probabil au avut nişte consultanţi foarte buni, poate chiar mafioti, fiindcă au făcut o treabă excelentă.
