După cum au prevăzut casele de pariuri, în 2011 Premiul Nobel pentru literatură s-a tranşat între doi poeţi: sirianul Adonis (Ali Hamid Saeed) şi suedezul Tomas Tranströmer. Acesta din urmă şi-a adjudecat prestigiosul trofeu şi cecul de 10 milioane de coroane (aproximativ un milion şi jumătate de dolari).
Motivaţia comitetului Nobel a fost aceea că „prin intermediul imaginilor sale condensate, translucide, ne înlesneşte accesul proaspăt la realitate”.
Tomas Tranströmer s-a născut pe 15 aprilie 1931 la Stockholm. A urmat cursurile Şcolii Latine Sodra şi ale facultăţii de psihologie din cadrul universităţii din capitala Suediei. A început să scrie de foarte tânăr, încă de la 13 ani, iar primul volum de versuri, intitulat „17 dikter” („17 poeme”), l-a publicat la doar 23 de ani. Pe lângă o serie de alte cărţi de poezie, autorul suedez a scris şi o carte autobiografică, intitulată „Amintirile mă privesc”. O altă lucrare care s-a bucurat de succes a fost cartea de corespondenţă „Air Mail”, ce cuprinde scrisorile dintre el şi bunul său prieten, poetul american Robert Bly.
Tranströmer este unul dintre puţinii poeţi care, deşi nu au scris în engleză, au fost adoptaţi cu braţele deschise de publicul din Marea Britanie şi din Statele Unite. Deşi atacat de conaţionalii săi că nu s-a implicat în politică şi că poezia sa nu este una luptătoare, ci una contemplativă şi mistică, el şi-a slujit comunitatea ca psiholog, lucrând ani mulţi cu infractori condamnaţi, copii din închisorile pentru minori şi din casele de corecţie, cu dependenţii de droguri şi cu persoanele cu dizabilităţi. El şi-a motivat modul de a scrie versuri în care fiecare om să-şi recunoască trăirile naturale, fiind însă în deplin acord cu metafizicul, astfel: „Vreau ca poemele mele să fie la de intime precum trăirile unui cuplu care face dragoste, noaptea, pe plajă”. Fiind în mod special atras de esenţialul imaginilor poetice, el a scris adeseori haiku-uri.
În 1990, el a suferit un puternic accident vascular, care i-a afectat vorbirea. Tot de atunci, nu a mai putut scrie şi cânta la pian decât cu o singură mână. Din fericire, nu a renunţat la literatură şi s-a încăpăţânat să scrie noi poeme, în ciuda şubrezeniei fizice.
De-a lungul carierei sale, a primit o serie de premii şi recunoaşteri internaţionale, fiind tradus în cincizeci de limbi. În 2003, poetul a vizitat şi România, cu ocazia lansării volumului „Pagini din cartea nopţii”, apărut la Polirom în traducerea lui Dan Shafran, iar în 2005 i s-a publicat, la aceeaşi editură, „Taina cea mare”.
Iată o „mostră” din versurile sale, poemul „Elegie” din volumul „Pagini din cartea nopţii”:
Deschid prima uşă.
E o cameră mare, însorită.
O maşină, grea trece pe stradă
Şi clatinã porţelanurile.
Deschid uşa numărul doi.
Prieteni! Aţi băut întunericul
Şi aţi devenit vizibili.
Uşa numărul trei. O cameră de hotel îngustă.
Cu vederea spre o stradă dosnică.
Un felinar care scânteiază pe asfalt.
Frumoasa zgură a experien-
ţelor.
