Luni, 26 mai, la ora 18.00, Librăria Humanitas de la Cişmigiu va fi gazda unei întâlniri cu Andrei Cornea şi Gabriel Liiceanu, prilejuită de apariţia volumului „Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii“ de Andrei Cornea, carte care pune în discuţie cel mai mare dar pe care divinitatea i l-a oferit omului, dar pe care nu prea a ştiut cum să-l folosească.
„Împotriva «visului diurn» al libertăţii, cum îl numeşte atât de frumos Andrei Cornea – visele diurne sunt cele visate cu ochii deschişi de o mână de oameni –, cartea «Miracolul…» propune o meditaţie rece şi dură pe tema libertăţii: oamenii s-au născut mai degrabă în lanţuri şi nimic nu dovedeşte că cei mai mulţi ar dori să scape de ele; nu rezultă de nicăieri că pe corabia istoriei s-ar fi îmbarcat o specie care navighează neabătut către ţărmul libertăţii; nimic nu ne garantează că, după un episod al «eliberării», nu urmează unul al căderii într-o formă mai dură, mai cinică sau mai subtilă a sclaviei. (…) Libertatea lui Andrei Cornea: greu de dobândit, uşor de pierdut; dorită de puţini, resimţită ca povară de către cei mulţi. Izgonită de autor dintre datele primare ale naturii umane, libertatea, aşa cum intră pe scena lumii – rar şi pentru puţină vreme –, reprezintă «ceva» greu de explicat şi, ca atare, un miracol. Ea nu poate fi nicicum dedusă din magma de conformism, slugărnicie, conformism şi ticăloşie care constituie normalitatea naturii umane. O privire lucidă asupra libertăţii se cuvine s-o aşeze sub semnul excepţionalismului“, este de părere Gabriel Liiceanu.
Iată un fragment din această carte ce se anunţă deja un bestseller:
Atunci când – nu prea des, recunosc – mi se întâmplă să mă deştept puţin şi unele dintre visele-de-zi să se destrame, ceea ce nu încetează a mă surprinde este făptura excepţională a libertăţii, atâta cât există, unde există şi când există. Totodată, invers de cum mi se părea pe când visam cu ochii deschişi, acum servitutea, întrupată în conformism, servilism, resentiment, autoamăgire, etnocentrism, tirania ideilor fixe mi se înfăţişează drept regulă şi fiind în ordinea normalităţii omului; în schimb, mă uimeşte faptul că uneori, fie şi anevoie, destul de rar şi numai pentru un scurt răstimp, independenţa, toleranţa, adevărul şi mai ales libertatea – se întâmplă să mai şi biruie. Dar, chiar şi atunci, victoria ei e de scurtă durată şi adesea scump plătită cu compromisuri. Într-adevăr: “În toate timpurile, au fost rari prietenii sinceri ai libertăţii, iar reuşitele sale s-au datorat celor marginalizaţi, ce au avut câştig de cauză datorită faptului că s-au asociat cu alţii. Iar această asociere, idee care e întotdeauna periculoasă, a fost deseori dezastruoasă”, spunea Lord Acton în “Despre libertate”.
Aşadar, în stare de nevisare cu ochii deschişi, chiar şi cel mai modest câştig al spiritului liber mi se pare acum improbabil, paradoxal, reversibil şi pervertibil. Şi atunci vine întrebarea decisivă: cum e totuşi cu putinţă ca un om să fie liber? În termeni metafizici, aş spune că pentru omul cu adevărat treaz nu unde malum (de unde vine răul?) e întrebarea reală, ci unde bonum. (Asta, bineînţeles, dacă considerăm că libertatea e un bine, ceea ce nu se înţelege neapărat de la sine.)
Într-adevăr, să-ţi iubeşti şi serveşti penaţii, familia, neamul propriu, partidul tău, echipa ta de fotbal e o dovadă de ascultare maximă a ordinii firii şi e la îndemâna oricărui imbecil. În consecinţă, cel care predică necesitatea apărării altarelor domestice împotriva veneticilor se face imediat, oriunde şi fără dificultăţi ascultat cu plăcere şi aplaudat. Să convingi pe cineva că propriul lui zeu e cel mai puternic, cerul patriei sale cel mai albastru, fetele din cantonul său cele mai frumoase, copiii lui cei mai dotaţi din Univers e totuna cu a lopăta entuziast în direcţia curentului şi cu un vânt bun în spate. Iar unii, culmea, se mai şi grozăvesc cu viteza pe care au dobândit-o, slujind conştiincios curenţii, curentele şi vânturile! Socrate observa că a-i vorbi de bine pe atenieni înaintea atenienilor şi pe spartani înaintea spartanilor nu cere decât abilităţile unui orator mediocru, deşi publicul, în entuziasmul său, se simte pe dată transportat în Insulele Fericiţilor, oricât de mari şi gogonate ar fi minciunile care i s-ar debita. Problema grea, aproape insolubilă, observa el, este însă să-ţi iei libertatea şi curajul să-i lauzi pe spartani înaintea atenienilor, sau invers, şi să scapi cu viaţă, ba chiar să găseşti în public şi doi-trei inşi care să-ţi dea ascultare.
De asemenea, şi a-i urî sau a-i dispreţui pe străini, pe cei diferiţi, a-i considera suboameni pe cei ce nu-s din clasa, neamul şi rasa ta, a dori să-i loveşti, să-i înjoseşti, ba chiar să-i striveşti ca pe viermi sau să-i cureţi ca pe un putregai e comun tuturor neamurilor, fiind în ordinea naturii şi constituind o lege universală a umanităţii. Nu pretinde nici măcar un coeficient de inteligenţă major, şcolaritate încheiată și aptitudini de olimpiadă. Constituie însă dovezi de slugărnicie, obedienţă şi conformism. De ura pentru celălalt sunt capabili – vorba lui Isus – „şi păgânii“. Iar „păgâni“ (sau slugi ale instinctelor) tindem fără zbatere, coborând panta lină a dragii naturi, să fim cu toţii, indiferent de confesiune, etnie şi educaţie.
Când unul iese din rând, plesneşte-l! – iată deci porunca firii, şi orice căprar e bun la aşa ceva. Când Gărzile Roşii ale lui Mao, dezlănţuite, taie degetele pianiştilor, când fasciştii iau cu asalt parlamente şi trag cu mitralierele în inamicii politici, ei procedează ca orice haită de prădători care îşi sfâşie adversarul, fiindcă aşa i-a lăsat Dumnezeu. Iar unele victime se mai şi lamentează: „Nu ne-am putut imagina că Hitler, că Stalin, că Mao, că Ratko Mladici, că Osama bin Laden ar fi putut face ceea ce au făcut!“. Adică, oameni buni, nu v-aţi imaginat că există prădătoare şi că ele sfâşie? Oare v-aţi aşteptat ca ele să pască? Minunea e că pianele obţin şi ele, fie şi arareori, biruinţa lor asupra prădătoarelor. De aşa ceva ar fi trebuit să fiţi surprinşi! Dreyfus închis pe viaţă în Insula Diavolului – firesc. Dreyfus achitat după un lung şi mare scandal – paradox mai grozav nu se poate imagina. Miraţi-vă, aşadar, prieteni, când cineva, precum autorul Deuteronom-ului, cere ca străinii – „minoritarii“, am spune azi – să fie nu doar cruţaţi, dar şi bine trataţi. Miraţi-vă şi mai mult când el are pretenţia perfect exotică, atunci când se odihneşte stăpânul – în fiecare a şaptea zi –, „ca să răsufle şi sluga, şi străinul, şi boul, şi asinul, şi măgarul“. Auziţi minune, să răsufle până şi „boul, asinul şi măgarul“, de parcă mare scofală ar fi răsuflatul de bou şi de măgar! Nu întâmplător, pentru unul ca Seneca – mare filozof, nu fitecine – cerinţa asta exotică era explicabilă numai prin lenea insurmontabilă a „rasei blestemate“ (sceleratissima gens) a evreilor! Şi totuşi, uneori, asemenea idei nenaturale, sfidătoare chiar, au prins, s-au răspândit întrucâtva, dar cu cât chin, cât de rar s-a întâmplat aceasta, câtă osteneală şi jertfe s-au făcut, şi cât de lesne a fost să fie prăpădite şi mai ales pervertite, transformate în contrariul lor – în constrângere şi conformism!
Şi toate astea se petrec fiindcă tribalismul, slugărnicia, conformismul, resentimentul etc. au de partea lor îmbrăţişarea generoasă a mamei-natură, căldura instinctuală a devenirii fireşti; de aceea sunt nu numai previzibile, dar şi probabile. Opusele lor – libertatea, curajul, singularizarea, generozitatea, toleranţa, raţiunea –, dimpotrivă, fiind de fapt străine firii noastre adânci, formează marea excepţie, iar a le trata drept inevitabile istoriceşte, când sunt la distanţă, şi ireversibile şi de la sine înţelese, când sunt prezente, reprezintă o eroare fatală pentru aceia care le iubesc. Căci avem de muncit mult mai din greu pentru a ne lua la trântă cu natura noastră decât a luptat Heracle în toate cele ale sale 12 munci!
Aparţine marelui conformism natural, deci, faptul că fiarele se sfâşie unele pe altele, îngerii cântă tot timpul imnuri de slavă Creatorului şi că oamenii umblă, în genere, în turme conduse de un păstor care îi miluieşte alternativ ba cu ciomagul, ba cu nutreţul. Dar împrejurarea că se încăpăţânează să existe şi unii inşi anapoda – ce-i drept, relativ puţin numeroşi –, care, nefiind nici fiare, nici îngeri, nici animale de turmă, dar nici de haită, încearcă inconfortul libertăţii, vine în răspărul firii celei de obşte, ţinând de un fel de miracol…
