Sâmbătă, la ora 13.00, va fi lansat la Târgul Gaudeamus un volum care se anunţă a fi un adevărat hit editorial. „Dragul meu turnător“ îl pune faţă-n faţă pe „urmăritul“ Gabriel Liiceanu cu cel care l-a turnat organelor de Securitate. Deşi scrisorile filosofului către cel care l-a spionat sunt imaginare, faptele la care se referă sunt cât se poate de autentice.
În absenţa unui proces real al comunismului, „procesele“ individuale, paşnice, ajunse „pe rol“ doar la nivelul conştiinţei, încearcă să facă, pe cât se poate, lumină într-o societate ţinută în mod premeditat în întuneric. „Tot ce pot spune e că am scris paginile care urmează fără patimă şi fără ranchiună, din simpla nevoie de a înţelege geneza şi fiziologia unei ticăloşii istorice. Dar poate, mai ales, din dorinţa de a ţine trează uimirea în faţa miracolului răului care însoţeşte natura umană“, mărturiseşte Gabriel Liiceanu.
„De ce arată România altfel?” nu este o întrebare deloc complicată, de fapt. România arată altfel pentru că vremurile noi au fost făcute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situaţie nouă; de oameni crescuţi în cultul lui „nimic sfânt” şi cu o psihologie generalizată de câini pitbull: apuci şi ce-ai apucat nu mai laşi să-ţi scape din gură. De fapt nu e nevoie de o mare forţă analitică pentru a înţelege că „România tranziţiei” s-a construit pe clanurile fostei Securităţi, adaptate rapid la o nouă conjunctură politică şi economică. A profita de incognito-ul în care lucraseră şi a ocupa în mod paşnic centrele de putere ale societăţii, mimând formele lor de funcţionare democratică şi deturnându-le fondul, iată formula simplă şi eficace adoptată de cei care, până în 1990, trăiseră în culisele puterii“, se arată în prezentarea cărţii.
Iată mai jos un fragment din „Dragul meu turnător“, volum apărut la editura Humanitas:
„Scrisoarea a şasea
Indologul Heinrich Zimmer şi serviciile secrete – Securitatea pe fundalul unei fabule din Hidopadesha – Noi, şoarecii – Un rezervor de duşmani cât o ţară întreagă – „Dosarul“ ca fabrică a violenţei virtuale
7 martie 2013
Dragul meu turnător,
Ajuns în acest punct al poveştii noastre, simt nevoia unei digresiuni. Cititorului trebuie să i se dea totuşi o explicaţie privitoare la tot acest spectacol grotesc, imbecil şi neverosimil. Am încercat înainte să explic cumva comportamentul re-calibrat al unei Securităţi intrate oarecum în derută, după ce, în anii ’67–’68, avusese loc castrarea ei de organul violenţei explicite. Acum însă trebuie să coborâm mai adânc, până la temeiurile, ca să zic aşa, ontologice ale existenţei ei. Membrii fostei Securităţi, activi sau pensionaţi, se apără de acuza că şi-au terorizat propriul popor spunând că misiunea lor, de care s-au achitat exemplar (evident, spre binele ţării, şi nicidecum al lor şi al stăpânilor pe care-i slujeau), era să ne păzească de duşmani. Aşadar, nu făceau decât ceea ce face orice serviciu secret pe lume. Rămâne însă, în cazul de faţă, o întrebare fără răspuns: de ce trebuia apărată România tocmai de un tânăr care se întorcea de la studii în Occident? Iubindu-mi limba, învăţând greaca şi germana ca să pot traduce texte importante ale culturii europene, visând la măreţe isprăvi făcute în contul culturii noastre, nu-mi iubeam eu oare ţara mai mult decât cei care lucrau ca să-mi frângă destinul? Care se specializaseră în supraveghere, în detectarea şi suprimarea gândirii libere, profitabilă pentru o întreagă comunitate?
Bineînţeles că limbajul ăsta nu se prea potriveşte cu ce trăiam noi atunci. E infantil să te întrebi de ce scorpionii nu se pot abţine să-nţepe. De fapt, Securitatea intra aici în logica oricăror servicii secrete dintr-un stat totalitar, care trebuie în permanenţă să-şi convingă stăpânul că existenţa lor este, pentru el, vitală. Că fără ele puterea i-ar fi pusă în pericol, ba mai mult, că păstrarea ei se datorează în exclusivitate capacităţii lor de a depista duşmanii, de a-i ţine sub observaţie şi, la o adică, de a-i elimina. Altfel spus, e important să înţelegem că duşmanii tiranului sunt pâinea de zi cu zi a serviciilor secrete. Că traiul acestora va fi asigurat şi călduţ doar dacă numărul duşmanilor ce poate fi raportat va fi tot mai mare. Oricum, între tiran şi serviciile secrete există o relaţie intimă: cu cât puterea tiranului, dar şi spaima lui de a pierde puterea sunt mai mari, cu atât serviciile secrete vor trăi mai bine şi vor avea o nevoie vitală de a perpetua în eternitate existenţa „duşmanului“.
Ce vă spun eu acum a fost exprimat într-un chip exemplar de un tip genial, de un indolog faimos pe nume Heinrich Zimmer. El e autorul unei cărţi pe care o preţuiesc tare mult: „Regele şi cadavrul. Meditaţii despre biruinţa sufletului asupra răului.“ Îl numesc genial pe Zimmer pentru că aşa mi se pare orice interpret al marilor texte ale lumii care reuşeşte să ne convingă că, indiferent de vechimea lor, textele acestea ne privesc. Că n-au vârstă. Că aparţin unui fond de înţelepciune a cărui actualitate se păstrează dincolo de o epocă sau alta. Într-un capitol intitulat „Funcţiile trădării“ din cartea sa Filozofiile Indiei, Zimmer povesteşte una dintre piesele din Hidopadesha, o colecţie de fabule sanscrite provenind din secolul XII. Fabula aceasta fusese scrisă pentru a preveni o posibilă greşeală de comportament care, odată comisă, l-ar fi făcut pe orice ministru al regelui să-şi piardă funcţia. Iată fabula povestită de Zimmer:
„Un cotoi nenorocit, alungat de săteni şi rătăcind pe câmp, cât pe ce să moară de foame, sfrijit şi neputincios, a fost găsit şi scos din necaz de către un leu; regescul animal l-a invitat pe nefericit să împartă cu el peştera şi să se hrănească din rămăşiţele meselor regale. Invitaţia nu era însă inspirată de altruism sau de o anumită solidaritate rasială, ci fusese făcută doar pentru că leul era sâcâit în peştera sa de un şoarece care trăia în cine ştie ce gaură; când leul se întindea ca să tragă un pui de somn, şoarecele ieşea şi-l trăgea de coamă. Leii fioroşi sunt incapabili să prindă şoareci; pisicile agile o pot face însă; iată, aşadar, temeiul unei prietenii temeinice şi poate chiar plăcute.
Simpla prezenţă a cotoiului în peşteră a fost de-ajuns ca să-l ţină în şah pe şoarece, astfel încât leul putea dormi liniştit. Nici măcar chiţăielile nu prea supărătoare nu se mai auzeau, deoarece cotoiul stătea neîncetat la pândă. Leul l‑a răsplătit cu mese îmbelşugate, şi eficientul ministru a început să se îngraşe. Dar într‑o bună zi şoarecele a făcut un zgomot şi cotoiul a comis greşeala elementară de a-l prinde şi mânca. Şoarecele a dispărut; favoarea leului a dispărut şi ea. Sătul deja de compania cotoiului, regele animalelor l-a alungat nerecunoscător pe competentul său ofiţer înapoi pe câmp şi în junglă, unde acesta avea să se confrunte iarăşi cu primejdia inaniţiei.“
Aceasta e fabula din Hidopadesha. După ce o povesteşte, Heinrich Zimmer o raportează la zilele noastre – suntem în 1942 – şi comentează:
„Iată unul din numeroasele secrete ale poliţiei secrete din toate statele – unul din acele ingenioase „secrete ce nu pot fi spuse“. Această poveste ironică, adresată miniştrilor iscusiţi şi altor slujitori fideli ai capricioşilor despoţi indieni, revelează situaţia dictatorului aflat în ghearele propriului său Gestapo. Deşi teribil de eficienţi în depistarea duşmanilor ascunşi, ofiţerii caută cu toate acestea să păstreze mereu şi un număr suficient în rezervă, asigurând astfel atât securitatea dictatorului lor, cât şi perpetua lor importanţă. […] Fără şoareci, ofiţerii Gestapoului şi KGB‑ului cu greu şi‑ar putea menţine importanţa extraordinară. Constatăm şi în acest caz că viziunea despre intriga politică prezentă în filozofia indiană a guvernării e remarcabil de adecvată cu situaţiile contemporane“.
Nu vi se pare că „viziunea“ fabulei sanscrite se potriveşte ca o mănuşă şi în cazul Securităţii noastre? Îmi e greu să spun dacă ofiţerii care îndosariau de dimineaţa până seara hârtii erau ei înşişi conştienţi de enormitatea scenariilor pe care le fabricau sau dacă, tot scriindu-le ani şi ani la şir, nu ajunseseră să ia drept realitate propriile ficţiuni. Aceeaşi întrebare va fi valabilă şi în cazul dumneavoastră: Oare credeaţi în bazaconiile pe care le scriaţi în notele informative? Adică eraţi idiot, dresat şi spălat pe creier? Sau nu credeaţi în ele şi eraţi „doar“ cinic şi ticălos? Nu ştiu dacă o să aveţi, citind aceste rânduri, o târzie şi frumoasă răsucire a propriei fiinţei care să vă facă să-mi daţi un răspuns. În discuţia pe care am avut-o cu dumneavoastră în tête-à-tête în urmă cu două luni n-am obţinut nici un răspuns.
Însă din fabula indiană merită să reţinem ca sigur un lucru: orice poliţie politică trebuie să-şi fabrice duşmani ca să evite „primejdia inaniţiei“. Numai că, în cazul Securităţii noastre, primejdia asta nu exista în mod real. Obiectul muncii lor, chiar dacă nu era infinit, se confunda, la limită, cu întrega populaţie a României. Asta e „poanta“, unicatul, originalitatea comunismului: categoria în care intră „duşmanul“ este deschisă. Oricine poate deveni, de la o zi la alta, duşman. Aveau un uriaş câmp de acţiune, o mină al cărei zăcământ nu putea fi epuizat nici de o armată înzecită de supraveghetori. Faţă de Gestapo, care-şi limitase câmpul de acţiune la o rasă (e drept, în pasul următor intrau în vizor, pe lângă evrei, şi alte „rase inferioare“ – slavii, de pildă –, iar în final atenţia s-ar fi putut concentra pe caratele de puritate ale fiecărui arian), poliţiile comuniste ne puteau oricând surprinde prin felul în care decupau, din corpul inform al societăţii, orice specie nouă de duşman. Duşmanul era virtual, era la pândă, putea avea orice chip, era ascuns în blocul societăţii ca statuia sculptorului în blocul de marmură. Asta şi era societatea română pentru Securitate: o uriaşă carieră din care se extrăgea la timpul potrivit blocul de marmură pentru o nouă sculptură. De pildă, într-o singură noapte din 1958, Securitatea lui Gheorghiu-Dej a ridicat opt mii de bravi cetăţeni: toţi jucătorii de bridge din Bucureşti. Căci bridge-ul era un joc subversiv de vreme ce strângea automat laolaltă patru jucători, plus cei care stăteau în jur şi chibiţau. Cei patru se constituiau, prin forţa împrejurărilor (în acest caz bridge-ul), într‑un grup. Iar în grupurile de bridgişti se juca bridge, desigur, dar se şi vorbea. Aşadar, orice secţionare a societăţii era cu putinţă pentru a scoate la lumină, din întunericul în care preexistase şi se ascundea, o nouă categorie de „duşmani“. În sânul intelectualităţii, de pildă, se puteau ascunde „cosmopoliţii“, „evazioniştii“, „estetiştii“ şi „elitiştii“. Dar „duşmanul“ se putea ascunde uneori în chiar sânul Partidului, de pildă sub măştile extrem de periculoase ale „deviaţioniştilor“ (pe aceştia îi ura Stalin cel mai mult), ale „revizioniştilor“, când nu, direct, ale „spionilor imperialismului“.
Îmi e greu să apreciez, pornind de la propriul meu Dosar, cât de mare era, în mintea ofiţerilor, pericolul pe care-l reprezenta „obiectivul Lungeanu“. Oricum, nimeni nu-i bănuieşte că ar fi fost dispuşi să constate – şi să aducă la cunoştinţă şefului statului – că, după „liberalizarea“ din 1964, „obiectului muncii“ lor dispăruse de la o zi la alta, că ei deveniseră inutili şi – concluzia se impunea de la sine – că ar fi sosit vremea să fie desfiinţaţi. Evident este că angajaţii Ministerului de Interne aripa Securitate nu funcţionau ca cercetătorii de la NASA, care, atunci când programele pentru care fuseseră angajaţi se terminau sau când Congresul le micşora bugetul, trebuiau să se recicleze. Dacă e să judecăm după desfăşurarea de forţe care rezultă din „dosarele de urmărire“ ale lui Noica şi ale „discipolilor“ lui, e de presupus, dimpotrivă, că, sub Ceauşescu, chiar dacă efectivele Securităţii au scăzut cu 10%, subsidiile ei au crescut considerabil.
Când am cerut de la CNSAS lista ofiţerilor care se ocupau de mine, pe lângă Ion Pătrulescu, „ofiţerul de caz“, cel ce conducea nemijlocit cadrilul construindu-mi Dosarul, am amuţit văzând că ea se ridică la douăzeci de nume! Dacă pe lângă aceştia îi socotim pe „lucrătorii“ implicaţi în filaj, pe paparazzi Securităţii, pe instalatorii de „tehnici operative“, pe informatori, pe violatorii corespondenţei etc., rezultă că, pentru supravegherea unuia ca mine, au fost mobilizate – adică plătite cu salarii mari, cu prime şi cu acces la circuite sociale privilegiate (magazine, case de vacanţe, spitale speciale), plus tot capitalul de relaţii şi aranjamente – zeci şi zeci de persoane. Dacă salariul meu în anii ’70 era de 2000 de lei, faceţi dumneavoastră socoteala cât costa supravegherea mea, pornind de la cota care-mi revenea din salariile în medie pesemne de câte 4000 de lei a 30-40 de persoane (o Dacia costa în epocă, vă amintiţi, 70000 de lei).
Persistă însă întrebarea: ce anume făceau securiştii noştri cu aceste dosare de vreme ce nu ştiau, cum spuneam, decât să nimicească „spionii“ (externi sau interni) şi „duşmanul de clasă“? Oricum ne-am răsuci, e limpede că duşmanul nu putea să dispară! Şoarecii trebuiau să existe mai departe în peştera leului. Dosarele noastre, fabricate cu minuţie ultimă, tocmai asta arată: securiştii se specializaseră în violenţă (recte în depistarea „duşmanilor regimului“), şi altceva nu ştiau să facă. Şi totuşi, potrivit „liniei Partidului“, violenţa încetase să facă parte dintr-un program politic explicit. Şi atunci? Ce urmau să facă angajaţii Direcţiei I în condiţiile în care România comunistă îşi cosmetiza imaginea în exterior şi semna Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1 august 1975), asumându-şi astfel respectarea articolelor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului? Dar în condiţiile în care, în Constituţia Republicii Socialiste România din 1965, se afirma că „nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa“ (articolul 17, pct. 1)?; că „domicilul este inviolabil şi nimeni nu poate pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia“ (articolul 32)?; că „libertatea de conştiinţă este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România“ (articolul 30, alineatul 1)?
Soluţia găsită a fost ingenioasă. Violenţa nemaifiind acum practicată live, nemijlocit şi de la o zi la alta (violenţele, spuneţi atât de frumos într-o notă către căpitanul Prunescu, fuseseră între timp „numite şi eliminate“), ea se retrage în posibilul ei. În dosare se fabrică acum violenţa virtuală. Obiectul violenţei, dacă nu mai avea justificări actuale să existe, trebuia creat ficţional şi întreţinut. Pentru o nouă, viitoare, posibilă oricând etapă a violenţei („lupta de clasă“ putea fi reactivată la un simplu semn al şefului suprem), trebuia să ai ce scoate de la naftalină. Lumea dosarelor trebuia să foşgăie în continuare de duşmani şi spioni. Se amenajează o rezervaţie de duşmani la pândă, gata oricând să-i demonstreze Stăpânului dispus s-o viziteze că pericolul există şi că Instituţia care veghează este în continuare utilă şi-şi merită din plin răsplata. Iar din „planurile“ pe care le făceau şi din „acţiunile“ pe care le puneau la cale angajaţii ei rezultă că fondurile Instituţiei erau nelimitate. Risipa era fără margini, sacul lor era fără fund. La limită, erau logistic pregătiţi să deschidă tuturor cetăţenilor României câte un „dosar de urmărire.“
