„Beznă clară“ e povestea lui Matty, un băieţel care scapă ca prin minune dintr-un bombardament în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rămânând însă oribil mutilat pentru tot restul vieţii. Ducând o existenţă complicată, respins de oameni din cauza înfăţişării sale şi fără nici un sprijin, Matty trăieşte experienţe extrasenzoriale care îl conving că menirea sa în lume e una specială. Treptat, cei din jurul lui ajung să-l perceapă ca pe un sfânt şi vor să-l urmeze. Frecventând anticariatul lui Sim Goodchild, el le observă acolo pe cele două surori gemene Toni şi Sophy Stanhope, a căror pornire spre violenţă şi rău datează încă din copilărie: încep prin a chinui animale, iar Sophy sfârşeşte prin a pune la cale răpirea şi chiar uciderea absurdă, prin gratuitatea sa, a unui băiat. Un roman despre violenţă şi nebunie, despre căile neaşteptate prin care o fiinţă părând să fi pierdut totul reuşeşte să regăsească lumina.
Copilăria și moartea
Iată un fragment din acest mult așteptat roman al faimosului prozator William Golding:
„Îşi croiseră drum prin explozia de abundenţă a luncii, spre gardul viu, iar pe drum Sophy se întrebase dacă avea vreun sens s-o întrebe pe buni de ce lucrurile îşi pierdeau farmecul când erau explicate. Dar se întâmplaseră două lucruri care-i şterseseră chestiunea din minte. În primul rând, se întâlniseră cu micul Phil de la fermă – micul Phil de la fermă, cârlionţatul, care semăna leit cu micul Phil din Ceasul cu cuc, şi se duseseră să se joace cu el pe unul dintre câmpurile tatălui lui. Acolo, micul Phil le lăsase să se uite la chestia lui şi i le arătaseră şi ele pe ale lor, iar Sophy propusese să se căsătorească toţi trei. Dar micul Phil spusese că trebuie să se întoarcă la fermă să se uite la televizor cu maică-sa. După plecarea lui, ele găsiseră o cutie poştală roşie la răscruce şi se jucaseră umplând-o cu pietre. Iar al doilea lucru a fost că imediat ce se întorseseră la bungalow, buni le spusese că a doua zi urmau să plece înapoi la Greenfield pentru că ea trebuia să se ducă la spital.
Toni scosese una dintre bombele ei, ea ştia de unde.
— O să faci un copil, buni?
Buni zâmbise cam crispat.
— Nu fac un copil. N-aveţi cum să înţelegeţi. Probabil o să ies de-acolo cu picioarele înainte.
Toni se întorsese spre Sophy părând, ca de obicei, că vorbeşte de undeva de sus.
— Adică o să moară.
După asta, buni le împachetase nişte lucruri, de fapt mai mult le aruncase de colo-colo. Părea foarte furioasă, ceea ce lui Sophy i se păruse nedrept. Mai târziu, când erau în pat, iar Toni se cufundase în somnul ăla al ei în care părea să nu mai respire deloc, Sophy stătuse şi se gândise până când se făcuse foarte târziu şi întuneric beznă. Spitalul, buni şi moartea făceau ca întunericul să tremure. Fără să vrea, se pomenise că analizează întregul proces al morţii, atât cât ştia despre el. O, da, îţi dădea fiori, dar era palpitant! Se zvârcolise în pat şi rostise cu voce tare:
— Eu n-o să mor! Cuvintele răsunaseră tare, de parcă le-ar fi rostit altcineva. O făcuseră să se vâre din nou sub pătură. Acolo, dedesubt, era cumva silită să se gândească la casă, la bungalow, asociindu-l cu chestia asta nouă, cu buni care era pe moarte – dormitorul lui buni în care patul aproape că părea prea mare pentru podea, mobila uriaşă înghesuită în nişte cămăruţe, de parcă o casă mai mare intrase la apă. Bufetul imens, închis la culoare, cu ornamente sculptate, şi dulapurile pe care n-aveai voie să le deschizi, ca în povestea cu Barbă-Albastră, întunericul ca o dihanie la pândă în fiecare cameră şi buni însăşi, devenită misterioasă, ba nu, sinistră, pentru că avea să iasă din spital într-un fel monstruos, cu picioarele înainte. Atunci făcuse Sophy descoperirea. Misterul lucrurilor şi buni care avea să iasă cu picioarele înainte o făcuseră pe Sophy să se afunde cu totul în sine. A înţeles atunci ceva despre lume. Lumea se întindea în afara capului ei în toate direcţiile, mai puţin una. Iar aceasta din urmă era sigură pentru că era propria ei direcţie, direcţia care-i trecea prin ceafă, unde era întuneric ca în acea noapte, dar era propriul ei întuneric. Ştia că stă în picioare sau culcată la capătul acestei direcţii întunecate, ca şi cum s-ar fi aflat la gura unui tunel şi ar fi privit afară spre lume, indiferent că era în amurg, noaptea sau în plină zi. Când înţelesese că tunelul era acolo, în ceafă, simţise un soi de fior ciudat săgetându-i trupul, făcând-o să-şi dorească să fugă spre lumina zilei şi să fie şi ea ca toată lumea. Dar nu exista lumina zilei. O inventase ea pe loc şi o umpluse cu oameni care n-aveau tuneluri la ceafă, oameni veseli, senini, ignoranţi. Apoi probabil că adormise, căci buni striga la ele să se trezească. În bucătărie, la micul dejun, buni fusese foarte veselă şi le spusese să nu pună prea tare la suflet vorbele ei, că probabil totul se va aranja şi că se puteau face minuni, mai nou. Sophy ascultase toate astea şi lunga trăncăneală care urmase fără să înregistreze nimic, atât era de preocupată să se uite la buni, nu-şi putea lua ochii de la ea din cauza enormităţii că buni avea să moară. Şi mai bizar era că buni nu înţelegea. Încerca să le înveselească de parcă ele ar fi fost pe moarte, ceea ce era caraghios şi total nerezonabil în lumina aurei pe deplin vizibile care o înconjura acum pe buni, izolând-o de restul lumii pe măsură ce se apropia de momentul în care avea să iasă din spital cu picioarele înainte. Dar mai erau şi alte lucruri interesante şi Sophy aşteptase cu nerăbdare să audă tot ce le spune buni ca să le înveselească şi imediat ce prinsese o breşă în lunga explicaţie despre cum ele erau mici şi, oricât ar fi iubit-o,
aveau să-şi găsească alţi oameni, şi că ţinuse să le spună asta – cât buni îşi trăgea sufletul, Sophy reuşise să-şi plaseze întrebarea:
— Buni, unde o să fii îngropată?“
