Este şi cazul Editurii Humanitas, care va publica în această lună o carte mai puţin obişnuită. Ea vine de la autoarea unui bestseller tradus în peste 30 de limbi, Elizabeth Gilbert, cea care a scris faimoasa carte „Mănâncă, roagă-te, iubeşte“, devenită chiar şi film (cu Julia Roberts şi Javier Bardem în rolurile principale), dar nu este un volum scris de celebra autoare, ci de străbunica ei.
Povestea acestei cărţi e simplă. Elizabeth Gilbert a primit moş–tenire de familie un soi de jurnal în care străbunica ei îşi nota, ca o gospodină perfectă ce era, re-ţete care mai de care mai delicioa–se, sfaturi practice pentru tinerele aspirante la statutul de soţie, mamă şi stăpână absolută peste gospodărie, dar şi tot felul de poveşti legate de familie. A ieşit astfel la iveală o carte de bucate, un manual de bune maniere şi o incursiune nostalgică, dar şi amuzantă totodată, în lumea femeilor din alte vremuri. Volumul se numeşte, pe bună dreptate, „Carte de bucate, ospi-ta–litate şi poveşti minunate“, este scris de Margaret Yardley Potter, străbunica scriitoarei Elizabeth Gilbert şi tradus în româneşte de Anca Bărbulescu. Cartea va fi lansată pe 21 martie la Librăria „Humanitas-Kretzulescu“.
„Carte de bucate şi de bună primire a musafirilor“
„Am deschis cartea de bucate a Gimei abia anul acesta în primăvară… Am deschis-o şi am stat s-o citesc de la cap la coadă, fascinată. Nu, nu e tocmai adevărat: de stat n-am stat, sau în orice caz nu multă vreme. După primele câteva pagini, am sărit în sus şi‑am fugit să-l găsesc pe soţul meu ca să-i citesc fragmente: Ascultă aici! Ce umor! Ce spirit de observaţie! Cât rafinament! Apoi m-am ţinut după el prin bucătărie cât timp a gătit (pulpă de miel), citindu-i în continuare în timpul mesei. După care am stat amândoi ore în şir printre vasele murdare, am terminat sticla de vin şi ne‑am citit cu rândul pasaje unul altuia, la lumina lumânării.
La sfârşitul serii, deja eram trei la masă. Gima ni se alăturase, era o minune de femeie, iar eu mă îndrăgostisem de ea. Străbunica mea cea creativă, dar greu încercată nu era nici prima, nici ultima femeie din istoria suferinţelor feminine care se refugia în mâncare. Ar trebui să spun de fapt că se refugia în mâncare şi în scris, fiindcă vocea care răzbate din paginile următoare este o încântare în egală măsură literară şi culinară“, poves-
teşte Elizabeth Gilbert.
Iată o mostră cât se poate de lămuritoare din acest excelent amestec de literatură şi „bucătăreală“:
„Weekend cu musafiri la uşă şi floare la ureche“
Lunga iarnă cu gripă şi guturai le afectase copiilor sănătatea; doctorul, fără să se gândească o clipă la posibilităţile noastre, ne‑a recomandat să petrecem vara undeva lângă ocean, aşa că, după multe căutări, am găsit în staţiu-nea noastră preferată din New Jersey o casă «indiană» cu cinci camere pe care ne-o puteam permite.
Nu avea o încăpere separată pentru luat masa şi nici cadă, lucruri de care nu prea ne păsa, dar maşina de gătit primitivă, cu kerosen, dintr-un colţ al bucătăriei încăpătoare nu arăta deloc îmbietor, iar comportamen-tul ei de mai târziu s-a aflat la înălţimea ameninţărilor de la început. Canapeaua din sufragerie se putea transforma într-un pat de două persoane destul de confortabil, detaliu atât de tentant pentru soţul meu cel mereu primitor, încât erau rare zilele de vineri în care nu-l găseam, când veneam acasă după o după-amiază lungă petrecută pe plajă, pregătindu-se de înot împreună cu doi musafiri invitaţi pentru tot weekendul.
Aerul mării îţi dă poftă de mâncare şi mi-am dat seama repede că, dacă nu gătesc din timp, o să fiu condamnată să-mi petrec sâmbăta şi duminica în arest, cu şorţul dinainte, jonglând cu oale şi cratiţe la maşina de gătit urât mirositoare. Aşa s-a născut sistemul meu de gătit din timp, care mă slujeşte cu succes şi în ziua de azi.
Pe veranda din spate era un răcitor vechi, cât toate zilele, care spre sfârşitul săptămânii devenea invariabil atât de plin, că de‑abia se mai închidea. Joi seara, sosul alb, cartofii fierţi, orezul, maioneza, amestecul pentru salată, varza tocată şi mazărea boabe îşi disputau spaţiul de pe rafturi cu puiul la grătar porţio-nat, roşiile decojite şi salata verde spălată, iar sâmbătă urma să ne vină comanda de carne tocată sau, dacă ne simţeam plini de entuziasm, o halcă sănătoasă de vită. Vinerea îmi lipseam sărmanele odrasle de o dimineaţă pe plajă şi, înainte să le pun peştele cu cartofi pentru prânz în cuptorul mare, de cositor, care acoperea toată partea superioară a maşinii de gătit, pregăteam un blat de prăjitură, o plăcintă şi nişte budincă de orez sau de pâine, ca să le pun la cuptor pe toate odată. Apoi mă relaxam şi, până luni, nu mai aveam grija bucătăritului intensiv.
Meniul nostru de weekend nu va-ria cine ştie ce, dar îmi lăsa timp destul să mă bucur de
oaspeţi.
Vineri seara aveam în meniu homari fierţi, uşor de preparat, sau crabi fără carapace prăjiţi – şi unii, şi alţii erau ieftini în vremurile acelea fericite –, budincă de cartofi şi salată de varză; cafeaua de la sfârşit o acompaniam cu prăjitură şi fructe proaspete.
Recunosc, micul dejun era întotdeauna lipsit de imaginaţie. Musafirii primeau cereale neîncălzite şi ouă cu şuncă, însoţite de suc de roşii sau cafea, şi n‑aveau decât să le placă, fiindcă nu primeau altceva!
Sâmbăta dimineaţa lăsam copiii cu o bonă şi cu instrucţiuni scrise pentru cină şi o gustare simplă înainte de culcare, umpleam un coş de picnic cu sendvişuri cu roşii şi ce mai rămânea din şuncă, plus încă vreo câteva cu carne la borcan şi castraveciori muraţi. Mai luam un termos cu cafea şi plăcintă şi plecam pentru tot res-tul zilei într-o barcă cu motor închiriată ieftin, atât de rablagită încât niciodată nu eram siguri când sau dacă mai ajungem acasă. La întoarcere de-abia aşteptam să mâncăm, iar cina ne aştepta şi ea, aproape pregătită. Acopeream cartofii reci cu sos alb şi îi puneam la încălzit la bain-marie, în timp ce pe al doilea ochi se făceau legumele. Între timp, amestecam puiul porţionat cu maioneză şi ţelină, îl îngropam în salată verde şi îl garniseam cu roşii. Dacă aveam ceva mai mult timp, făceam nişte curry cu carne de pasăre, încălzeam orezul şi pregăteam garnituri generoase din felii de roşii şi rondele de ceapă cu oţet şi ulei. Masa se încheia din nou cu fructe, brânză maturată sau prăjitură.
De obicei, musafirii noştri plecau duminică seara devreme, aşa că luam cina după-amiaza târziu ca să putem petrece toată dimineaţa la plajă, deşi vă imaginaţi cine trebuia să ducă acasă copiii ca să mănânce devreme şi să se culce! Întotdeauna mi se amintea că eu am tot restul săptămânii la dispoziţie să stau la soare, aşa că nu e mare lucru dacă ratez animaţia şi bârfele de duminică de pe plajă. Nu e mare lucru!
Când ajungea în sfârşit acasă şi trioul meu pârlit de soare, urmat de obicei de un iz de gin şi de un grup melancolic de prieteni adunaţi de pe la diverse petreceri cu cocktailuri, hrăneam hoarda înfometată cu chiftele din pastă de hamburgeri sau vită, salată de varză din nou sau roşii. Pe post de garnitură aveam tăiţei fierţi şi porumb proaspăt, care erau gata în cele cinci-zece minute cât mai stătea carnea, cu focul stins şi acoperită, ca să-şi lase şi ultima picătură de zeamă aromată. Aşezam carnea pe mijlocul unui platou mare încălzit, în jur puneam tăiţei, iar peste ei turnam bunătatea de sos din tigaie, la care adăugasem un pic de unt, apă şi câteva picături de sos Worcestershire.
La desert aveam budincă de orez şi ce mai reuşisem să salvez din prăjitură. Dacă supravieţuise weekendului destulă plăcintă, uneori o feliam şi puneam pe fiecare felie o lingură de îngheţată cumpărată.
Meniul pe care l-am sugerat aici ar fi şi mai simplu de preparat pe un aragaz modern şi se pretează la înlocuiri. O ruladă de carne tocată rece în locul cărnii mai scumpe de pui, o felie subţire de jambon în locul fripturii de vită şi un ghiveci delicios cu carne de miel, pe care-l veţi reîncălzi în câteva minute, asigură un meniu de weekend fără efort.
Dacă gătiţi din timp tot ce se poate şi aveţi pregătite în minte sau, şi mai bine, scrise pe hârtie trei-patru combinaţii posibile pentru alimentele din frigider, nu numai că luni le veţi putea râde-n nas gazdelor epuizate de trei zile de gătit încontinuu, dar vă veţi lua rămas-bun de la oaspeţi fără să vă prăbuşiţi vlăguite în faţa uşii, de cum le dispare maşina după colţ. “
