Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

Cronică de carte: Cel mai frumos loc din lume e chiar aici

După „Încăperi ferecate“, „Aerul pe care îl respiri“ și „Poftă de ciocolată“, scriitoarea catalană Care Santos revine la Editura Humanitas Fiction cu o carte scrisă la patru mâini, împreună cu Francesc Miralles: „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici“.

Share

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 05.03.2017 - 13:15

După „Încăperi ferecate“, „Aerul pe care îl respiri“ și „Poftă de ciocolată“, scriitoarea catalană Care Santos revine la Editura Humanitas Fiction cu o carte scrisă la patru mâini, împreună cu Francesc Miralles: „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici“.

La 36 de ani, singură, Iris este convinsă că viața nu-i mai poate oferi nimic. Moartea părinților ei într-un accident de mașină, faptul că până la această vârstă experiența ei sentimentală se limitase la un amor platonic neîmpărtășit și la câteva întâlniri fără „va urma“ face ca într-o zi, când „luna ianuarie acoperă orașul cu o mantie cenușie care înăbușă visele“, să ia hotărârea de a se sinucide. 

De aici începe periplul magic al lui Iris, cu întâmplări neprevăzute, aflate la limita dintre vis și realitate, cu coincidențe bizare, dar încărcate de simbolistică. Șotia unui copil – pe care îl cheamă Angel! – îi salvează viața, iar apariția inexplicabilă a unei cafenele pe a cărei firmă luminoasă scrie „Cel mai frumos loc din lume este chiar aici“ îi schimbă fundamental viața. 

O cafenea cu șase mese, întâlnirea cu patronul magician și cu personajul Luca, ce o poartă pe rând pe la fiecare dintre ele dezvăluindu-i treptat magia lor, o bulversează pe Iris. 

Dând glas unei fraze învățate la Facultatea de Jurnalism, „Nu lăsa nicicând realitatea să-ți strice un subiect bun“, Iris pornește în aventura descoperirii sinelui și a vieții. 

Masa care citește gândurile, masa trecutului, cea care „ne învață să găsim lumina în întuneric“, ciudatul anunț din ziar „Câine mic caută iubire mare“, ceasul care nu arată ora exactă, dar totuși ticăie, psihanalistul de buzunar care o determină să scrie o listă cu lucruri pe care n-ar fi trebuit să le uite vreodată – sunt daruri pe care Iris le primește cu neîncredere, dar curiozitate. 

Ele sunt precum o hartă care îi dezvăluie drumul, adevărurile simple de lângă ea. Adevăruri către care este condusă, asemenea aburului ademenitor al cafelei fierbinte într-o dimineață ploioasă, spre lucrurile aflate chiar în imediata ei apropiere, trebuie doar să le vadă și să întindă mâna să le simtă. 

Solicitată să scrie un haiku, Iris descoperă unul dintre aspectele esențiale din viață: „Haiku-ul este ceea ce se întâmplă în acest loc și în acest moment“. 

Către acest loc și acest moment trebuie să se îndrepte Iris, iar modul în care cei doi autori spanioli conduc dialogurile și creionează acțiunea este extrem de plăcut și alert. 

Este o lectură fermecătoare chiar și pentru un cititor cu un apetit mai mult decât scăzut pentru cărți motivaționale – pentru că, în fond, povestea lui Iris este una motiva­țională, deși îmbracă forma unui roman de vacanță. Citești, zâmbești ironic uneori în fața situațiilor prin care trece Iris, pentru ca imediat să descoperi că în aparenta banalitate a frazei parcurse se ascunde realitatea imediată prin care ai trecut și tu de nenumărate ori. 

Și da, în jurul nostru sunt îngeri, ne spun autorii, în fapt, acei oameni care „te salvează de la cădere învățându-te să zbori“. Este precum răvașul din plăcinta lui Iris, „Viața poate fi înțeleasă privind spre trecut, dar se trăiește privind spre viitor“ și „Nu plânge pentru că ceva s-a terminat, zâmbește pentru că a existat“. 

Iar Iris a învățat că „nimic nu e terminat, iar în asta constă frumusețea vieții, zic japonezii: în arta imperfecțiunii“.  

Citește totul despre:

Comentarii

Loading...