Printre volumele pe care le puteţi procura zilele acestea de la Târgul Gaudeamus se numără şi un album mult aşteptat al pictorului român cel mai în vogă, faimosul deja Adrian Ghenie. Albumul „Adrian Ghenie – Darwin’s Room“, apărut la Editura Humanitas, cuprinde de fapt expoziţia cu care marele artist a reprezentat România la ediţia din acest an a Bienalei de la Veneţia, la care se adaugă câteva interviuri ale pictorului şi unele articole din presa internaţională.
Cu ocazia lansării acestui album s-a aflat, zilele acestea, la Bucureşti galeristul şi prietenul lui Adrian Ghenie, Mihai Pop, care a fost şi curatorul expoziţiei ”Darwin’ s Room” cu care Ghenie a reprezentat România anul acesta la Bienala de la Veneţia. Despre acest eveniment, dar şi despre universul pictorului Adrian Ghenie am discutat şi nou cu Mihai Pop.
Spuneaţi undeva că “Darwin’s Room” este, de fapt, o cameră a istoriei.
Mihai Pop: Funcţionează ca o metaforă a istoriei, da. Dacă ne uităm cu atenţie, de la Darwin încoace s-au schimbat multe lucruri, nu numai percepţia faţă de om şi faţă de condiţia umană. Foarte multe alte lucruri i se pot pune în cârcă lui Darwin. Ne uităm câteodată peste umărul lui şi-l vedem pe Freud sau pe Marx. Eugenia şi toate experienţele sinistre ale secolului XX se trag poate chiar de acolo. Sigur că în picturile lui Adrian Ghenie nu e vorba despre o istorie povestită cum ar face-o istoricii şi nici o analiză filosofică. Ghenie se apropie de o analiză psihanalitică a istoriei. Îl interesează resorturile ascunse care au generat evenimente care ne afectează până şi azi.
Cum erau aceste lucruri expuse în pavilionul României?
M.P.: De cum intri în pavilion vezi o serie de picturi care sunt ordonate pe trei subteme care corespund preocupării lui Adrian Ghenie pentru istorie. În prima încăpere subtema este “Furtuna” – ”La Tempesta”. Istoria e asemuită unei naturi tumultuoase, ca în multe picturi vechi. Totul îţi dă un sentiment de nelinişte. E de fapt vorba despre acea “linişte” de dinaintea furtunii. Acolo este expusă pictura “Opernplatz”. Pe jumătate din pânză e un cer tumultuos, cu o Lună mare, iar în partea de jos e o piaţă în care se întâmplă ceva. Desigur că nu e o lucrare descriptivă, nu vezi imediat ce se întâmplă acolo, dar, citind titlul şi ştiind puţină istorie, înţelegi că e vorba de momentul în care naziştii au ars cărţi în piaţa publică la Berlin. Istoria spune că atunci când au început să ardă cărţile s-a pornit o furtună care a îngreunat arderea cărţilor, aşa că soldaţii au trebuit să aducă şi mai mult petrol ca să-şi ducă misiunea la îndeplinire. Poate că subiectul ăsta pus pe pânză prea direct ar “arde” chiar pictura însăşi. Şi atunci Ghenie apelează la această metaforă a furtunii pentru a vorbi despre istoria traumatică.
Care era cea de-a doua subtemă?
M.P.: Galeria de portrete cu figurile cele mai importante ale istoriei secolului XX. Pe el nu-l interesează să portretizeze dictatori ci, mai degrabă, felul în care pictura lui, încărcată de materie şi de culoare, se poate constitui într-o unealtă a adevărului. Şi anume, dacă imaginea lui Hitler sau a lui Stalin generată de aparatul lor de propagandă îi “curăţa” pe aceştia, prezentându-i în imagini alb-negru foarte bine retuşate pe care le impuneau ca obligatorii, ei bine, Ghenie citeşte despre cum erau ei cu adevărat, de ce boli sufereau şi îi pictează ca atare. Şi atunci pensula şi pasta lui devin instrumente ale adevărului. Nu e vorba deci despre o galerie oarecare de portrete ale unor dictatori, ci de o încercare de restituire a unui adevăr istoric.
G.L.: Şi cel de-al treilea subiect?
A treia subtemă am numit-o noi “Incongruenţele istoriei”, referindu-ne la istoria care nu e egală cu ea însăşi. Cele mai mari evenimente istorice au luat mereu omenirea prin surprindere. Şi atunci, în seria asta avem lucrări cu momente istorice paradoxale. De exemplu, îl vedem pe Mengele cu un geamantan mare ca un nou-venit în America de Sud. O istorie egală cu sine nu l-ar fi plasat niciodată acolo. Locul lui ar fi fost la Nüreberg, unde ar fi fost judecat şi spânzurat. Ei, nu, el apare în cealaltă parte a lumii, părând a spune “Hello! I’m here”. Vorbim deci despre o istorie care nu se înţelege nici măcar pe sine.
“Vorbind” în picturile lui despre personaje din istoria mai mult sau mai puţin recentă, Adrian Ghenie este şi un comentator al istoriei de azi, nu?
M.P.: Sigur. Istoria de azi e ombilical legată de istoria de ieri şi de cea de mâine. Dar, în pofida subiectelor pe care le abordează, Adrian Ghenie este un pictor abstract care gândeşte într-un limbaj abstract. E diametral opus unui artist care ar ilustra istoria prin pictură. De multe ori pentru a ajunge la modul în care subiectul se ordonează în tablou apelează la metode clasic-alternative. De pildă, într-o vreme folosea nişte exerciţii propuse de Jung cu somnul de după-amiază cu draperiile trase, acel semi-somn în care poţi să călătoreşti în propriul trecut, în propriul psihic. Nu dormi pe deplin, e doar o stare de veghe în care apar imagini şi combinaţii surprinzătoare de imagini. Făcea acest tip de exerciţii în atelier, pe care le practica zilnic. Era un fel de a lucra cu el însuşi, cu interiorul lui.
