Cum a susţinut împăratul Francisc I cultura românilor din Banat

Micuţul oraş bă­năţean Oraviţa are unul dintre cele mai vechi teatre româneşti. Iniţiativa a fost sprijinită de împăratul austriac Francisc I, care a dorit a să celebreze prin inaugurarea acestei instituţii de cultură un secol de la eliberarea Banatului de sub dominaţia otomană.

O zonă colonizată cu austrieci

Cu 15 ani în urmă, doi publicişti timişoreni, Ionel Bota şi Gheorghe Jurma, au publicat o broşură dedicată Teatrului din Oraviţa, cel mai vechi din ţară construit din piatră. L-am vizitat şi eu de mai multe ori, „provocat“ de evenimentele culturale ce aveau loc aici, pe vremea când eram corespondentul „României libere“ din Banat (1952-1965). Şi, pentru că lucrarea amintită a fost difuzată într-un areal geografic restrâns, am decis să revin asupra ei, dat fiind informaţiile de prima mână şi prima mărime ca interes adunate de cei doi din arhivele instituţiei sau prin aportul altor semnatari, precum Petru Vintilă, C. Jaleş, Ion Jivkovci, Rudolf Graf, Oliver Velescu, Vasile Vărădeanu etc.

Dar nu înainte de a aminti de colonizarea austriecilor în zonă, atraşi de cărbunele de la Anina, aflată doar la 17 kilometri depărtare, şi de pădurile din jur, într-una din ele ridicând un spital excepţional ca dotare şi funcţionare pentru acel timp, destinat tratării bolilor profesionale ale minerilor, anume cel din codrul de la Marila.

Apoi a apărut cuptorul de topire a fierului, iar localitatea a fost supusă unor lucrări edilitare care i-au îndus un apreciabil grad de urbanizare.

Din povestirile localnicilor aflasem atunci că minerii, în zilele de sărbătoare, aveau de la firmă costume stas, foarte elegante, cu nasturi şi cu însemnele minereşti – două ciocane încrucişate – din aur.

Teatrul, inaugurat în 1817

Revenind la teatrul din Oraviţa, amintim că el s-a inaugurat în 1817, fiind prima instituţie culturală din piatră din tot sud-estul Europei, menită a da posibilitatea unor trupe de teatru, opere, operete, mari solişti vocali sau instrumentali din Europa să dea spectacole, dar şi trupei „diletanţilor“ (amatorilor) din localitate, extrem de activă în acele timpuri. Sala teatrului a fost concepută de arhitectul Ion Niuny, având ca model proiectul lui Platzger, inspirat de sala „Burgtheater“ din Viena, şi decorat de către pictorul Francisc Knee. Concret, acest teatru are o sală de spectacole semicirculară, cu loje la parter şi balcon, foaier şi spaţii pentru actori.

Ideea acestui teatru s-a născut cu prilejul discuţiilor intelectualilor şi autorităţilor locale legate de dorinţa lor de a întâmpina cât mai fastuos centenarul eliberării Banatului de sub dominaţia otomană, la eveniment urmând să participe şi împăratul austriac Francisc I.

În ceea ce priveşte viaţa culturală şi artistică, istoria lui aminteşte: în 1869, prima expoziţie de produse montanistice din întregul imperiu; întemeierea de către localnici a Băncii „Orăviceana“, în urma unei adunări care a fost găzduită în sala acestui teatru. Viaţa spirituală a fost extrem de bogată, poate neaşteptată pentru o zonă ce geografic ar părea prea îndepărtată şi chiar izolată. În editura lui I. Ţie­ranu, înfiinţată de acesta, au apărut, după anul 1879, ediţiile princeps ale lucrărilor lui Ciprian Porumbescu „Cântec de primavera“ şi „Coloane române“. Aceste creaţii au fost prezentate chiar pe scena teatrului de aici. Tot pe scena teatrului din Oraviţa, în 1888, a fost prezentată opereta „Naşa Trina“, compozitorul semnând doar cu pseudonimul „Anonimus“, opereta „Crai nou“ de Ciprian Porumbescu şi multe altele. În Oraviţa au dat spectacole trupa surorilor Röder, din Viena, şi ansamblul rusesc „Nadina Slaviansky. Aici a avut loc şi concertul Sultanei Ciuc de la Teatrul din Mainz (în anul 1897), dar n-au lipsit nici concertele lui George Enescu, ale Irinei de Vladaia, primadonă din Nissa şi Bucureşti, sau concertul din 1902 al baritonului D. Popovici, de la Bayeruth, şi alte manifestări de un asemenea calibru internaţional.

Entuziasm pentru actorii din Bucureşti

Dar nu putem încheia acest comentariu fără să amintim ceea ce spunea Rudolf Graf în 1987, anume că la 30 august 1868, deci înainte ca Oraviţa să aibă teatrul modernizat de care vorbeau autorii, aici a sosit trupa lui Mihail Pascaly, din care făcea parte, ca sufleur, şi Mihai Eminescu, oferind orăviţenilor, pentru prima dată, o seară teatrală cu artişti români din Bucureşti. În acea seară fost, din nou, spun cronicarii epocii – un entuziasm greu de descris…