Câteva strategii: pretenţia de a demonstra negocierea cu clienţii prin schimbul de scrisori după semnarea contractului, şi nu înainte, solicitarea ca instanţele să considere contractele „aleatorii“ pentru a justifica toate comisioanele de risc şi rezervă minimă sau dorinţa ca acestea să fie încadrate în costul creditului.
Prin definiţie, orice clauză ne-negociată cu clienţii anterior semnării unui contract poate fi considerată abuzivă şi atacată în justiţie începând din 1 octombrie. Au existat însă asemenea procese şi înainte de această dată şi “există deja 60 de decizii irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care confirmă existenţa unor clauze abuzive în contractele clienţilor semnate cu băncile, în special legate de existenţa comisionului de risc”, după cum afirmă avocatul Gheorghe Piperea.
Cum îşi construiesc băncile apărarea? Sunt cazuri în care se pretinde că a existat de fapt o negociere, proces exemplificat prin schimburile de scrisori cu clienţii din care au rezultat în unele situaţii modificări ale condiţiilor iniţiale de acordare a împrumuturilor în sensul reducerii unor costuri. Această comunicare s-a produs însă după semnarea contractului, şi nu înainte, fapt ce ar fi permis încadrarea sa în categoria “negociere”, şi nu “revizuire”.
În cele mai multe cazuri, procesele privind clauzele abuzive se referă la comisioanele de risc, rezervă minimă obligatorie sau mărimea dobânzii. În cazurile în care instanţa a dat câştig de cauză clienţilor, s-a apreciat, de pildă, că un comision de risc perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului este abuziv cât timp pentru acelaşi lucru se plăteşte dobândă, cu atât mai mult cu cât a fost aplicat tuturor clienţilor fără a se ţine cont de situaţia lor; comisionul de rezervă minimă a fost considerat, de asemenea, în mai multe cazuri abuziv întrucât afectează caracterul previzibil al obligaţiei de plată a debitorului mutând riscurile activităţii bancare doar pe umerii acestuia. Băncile încearcă să se apere solicitând încadrarea contractelor la categoria “aleatorii”, şi nu “comutative” (obligaţiile părţilor sunt previzibile şi neafectate de conjuncturi, evenimente neprevăzute etc.). Un alt mod de apărare este de a pretinde că toate comisioanele aferente, indiferent de numele şi justificarea lor, fac parte din costul creditului acceptat de client la semnarea contractului. Iar unele procese au fost pierdute de clienţi pe această argumentaţie. “Din martie 2013 există o schimbare de optică la nivelul ICCJ, iar toate procesele împotriva băncilor au fost câştigate de clienţi”, subliniază Piperea.
Costurile mult prea piperate ale creditului ar putea fi atacate de clienţi pe considerentul costului excesiv, rezultat din abuzul de poziţie dominantă al băncii, argumentându-se cu decizii similare luate de Curtea Europeană de Justiţie. E vorba de bănci care au practicat preţuri de lichidare a concurenţei înainte de 2008, când s-a decis introducerea DAE (dobânzi mici, dar comisioane de risc foarte mari), pentru a-şi creşte accelerat cota de piaţă încercând să ascundă costurile reale ale împrumutului.