Cele trei mari agenţii de rating – Standard&Poor’s, Moody’s şi Fitch, numite şi „Big Three” – deţin o putere care provoacă frisoane în capitalele lumii. Acu-zate că au devenit un „oligopol” care are uneori tendinţa de a abuza de situaţia dominantă sau de a manipula pieţele, apar tot mai des întrebări legate de cine le plăteşte şi modul în care decid notele statelor.
Devenite actori de neocolit pe pie-ţele mondiale, agenţiile de rating sunt tot mai des acuzate că „fac legea” pe pieţele financiare şi agravează criza datoriilor. După ce agenţia Standard&Poor’s a anunţat degradarea notei suverane a SUA, planeta a început să fiarbă. Lideri politici şi conducătorii băncilor centrale ale principalelor economii ale lumii au intrat în acţiune în cel mai mare secret pentru a găsi o soluţie concertată pentru evitarea unui crah.
Teoretic, agenţiile de rating au drept sarcină să evalueze în perfectă independenţă riscul de faliment sau de nerambursare a creditelor al unui actor economic emiţător de titluri de credit, cum sunt obligaţiunile. Adică informează investitorii despre riscurile la care se expun dacă împrumută o astfel de societate sau un astfel de stat. Ele dispun de propria scară de notaţie, care merge de la triplu A la triplu C. Nota este atribuită după munca de analiză a cifrelor economice şi financiare şi rezultă din decizia colegială a analiştilor agenţiei. Nota, care reflectă riscurile amintite mai sus, are o importanţă deosebită pentru entităţile notate şi pentru investitori. Pentru state, ca şi pentru întreprinderi, o notă degradată se traduce prin creşterea ratei dobânzii.
Cui aparţin agenţiile
Moody’s este o societate americană cotată la bursă şi independentă, în care miliardarul Warren Buffett deţine 13%. Fitch aparţine în majoritate societăţii financiare franceze Fimalac, fondată de Marc Ladreit de Lacharriere, iar 20 de procente sunt deţinute de grupul Hearst. Standard&Poor’s este deţinută de editorul american McGraw-Hill Companies.
Potrivit S&P, o agenţie de rating este remunerată de entităţile care doresc să fie notate sau de cele care utilizează nota, sub formă de abonament. Baremul din 2009 al acestei agenţii pentru SUA prevede că o mare întreprindere trebuie să plătească minimum 70.000 dolari la debutul procesului de notare şi apoi un abonament „de supraveghere” care se ridică la jumătate din suma iniţială. De fiecare dată când emite obligaţiuni pe pieţe, va plăti în plus un comision de 0,045% din tranzacţie. Sumele sunt de acelaşi ordin şi în Europa.
Criza creditelor imobiliare cu risc, a subprimelor, a evidenţiat limitele sistemului actual al agenţiilor. Plătite de societăţi care vor să fie notate, agenţiile sunt uneori tentate să atribuie o notă mai bună decât cea meritată cu adevărat pentru a obţine un contract în detrimentul celorlalte două concurente ale sale.
Foştii angajaţi acuză
Un fost angajat al Moody’s, Mark Froeba, a lansat atacuri contra fostului său angajator în Senatul american, în faţa comisiei de anchetă asupra crizei financiare. „Când am părăsit Moody’s (în 2008), cea mai mare teamă a unui analist era că ar putea face ceva care să pună în pericol cota de piaţă a Moody’s, de a cauza daune cifrei sale de afaceri (…) şi, în consecinţă, de a-şi pierde locul de muncă. Or, un analist trebuie să se teamă doar că ar putea contribui la atribuirea unei note false.”
Pe măsură ce creşte complexitatea pieţelor financiare, agenţiile susţin că devine din ce în ce mai costisitor să analizeze riscul de faliment al actorilor economici şi de aceea în anii ’70 au început să pună la plată întreprinderile pe care le notează.
Acest model economic asigură agenţiilor o foarte bună rentabilitate. Moody’s are o marjă operaţională (rezultat ope-raţional raportat la cifra de afaceri) de 38-40% în 2011, Stan-dard&Poor’s de 43% pe primul trimestru al anului, iar Fitch de 58% în anul fiscal 2010/2011.
Dacă la început agenţiile asigurau o transparenţă a funcţionării operaţiunilor de risc a marilor întreprinderi, progresiv câmpul lor de acţiune s-a extins. Ele se preocupă şi de datoria suverană a statelor, deşi ne putem întreba dacă au legitimitatea şi resursele pentru a o face. În primul caz sunt necesare competenţe financiare şi microeconomice. În al doilea, sunt indispensabile competenţe mai complexe care asociază macroeconomia şi economia politică. Ca atare, argumentele avansate de S&P pentru a justifica scăderea ratingului de ţară al SUA sunt uimitoare.
S&P şi Enron
În loc să submineze încrederea în economia americană, acest tip de anunţ ar trebui să arunce o umbră de îndoială asupra credibilităţii emitentului, consideră numeroşi specialişti. Au pieţele o memorie scurtă? S&P este aceeaşi agenţie care în trecut atribuia Enron nota maximă chiar înainte ca firma să intre în faliment. Aceeaşi agenţie care, în cel mai grav moment al crizei financiare mondiale, nu a degradat niciodată nota băncii de investiţii Lehman Brothers, în prezent dispărută de pe hartă.
După 1990, influenţa agenţiilor de rating nu a încetat să crească dar bilanţul lor catastrofal din ultimii ani ar trebui să nască semne de întrebare privind fiabilitatea notelor pe care le atribuie şi asupra legitimităţii lor.
Anunţurile lor sunt exploatate de pieţe pentru a crea mişcări speculative asupra monedelor, iar agenţia de rating devine instrumentul zvonurilor speculative care pot declanşa adevărate cercuri vicioase, numite „profeţii care se autorealizează”. În plus, ne putem gândi la un calcul politic menit să provoace un electroşoc cu influenţă asupra blocajului care a existat între republicani şi democraţi, primii fiind acuzaţi că împiedică reformele propuse de administraţia Obama. Astfel, agenţia de rating devine un instrument de gestionare a politicii interne a SUA. În ambele cazuri, ne aflăm departe de rolul iniţial al agenţiilor de rating – oferirea informaţiilor fiabile pieţelor pentru asigurarea operaţiunilor financiare ale întreprinderilor şi economiilor. Se impune deci o reformă a lor, revizuirea modelului lor economic, a misiunii şi obiectivelor, dar şi punerea în funcţiune a unui cadru deontologic şi de reglementare mult mai strict. Trebuie asigurate metodologiile folosite şi competenţele analiştilor lor, realitatea demonstrând adesea lipsă de pertinenţă. Iar analiştii occidentali se întreabă dacă nu cumva ar trebui scăzute şi notele agenţiilor de rating cu credibilitate îndoielnică.
Superanalişti
Analiştii de la S&P, Moody’s sau Fitch ţin în mâinile lor o parte a destinului financiar al ţărilor îndatorate. David Beers de la S&P s-a evidenţiat o dată cu degradarea notei suverane a Statelor Unite.
Potrivit Le Figaro, el este prezentat ca omul cel mai puternic al planetei. Mustăcios, grizonat şi mare fumător, David Beers a devenit figura publică a agenţiei Standard&Poor’s. Reuters preciza că „probabil nu aţi auzit niciodată despre el, dar toţi miniştrii de Finanţe din lume au de-a face cu el”. Beers prezidează comitetul celor 70 de analişti ai agenţiei newyorkeze care decid notele a 126 de ţări. CV-ul său nu are nimic excepţional pentru un veteran al Wall Street care deţine astfel de responsabilităţi. Beers lucrează pentru S&P de 20 de ani, iar Wall Street Journal men-ţionează caracterul lui „inflexibil”.
Notele statelor sunt determinate de un comitet de circa 20 analişti, dar agenţiile păstrează secretul componenţilor acestor reuniuni pentru a proteja angajaţii de eventuale presiuni politice. Ce se ştie: că analiştii au profil financiar, o formaţie de economişti cu experienţă în sectorul public, mulţi au experienţă în bănci centrale sau comerciale. Chiar dacă salariile nu sunt printre cele mai mari din lumea finanţelor – circa 150.000 dolari pe an -, funcţia prezintă alte avantaje. Când părăsesc aceste agenţii, responsabilii sunt recrutaţi de mari nume ale finanţei. Arnaud Mares, fost analist la Moody’s, a acceptat în 2010 un post de vicepreşedinte la banca americană Morgan Stanley. Superiorul său, Pierre Cailleteau, a fost recrutat în septembrie de banca Lazard, bancă franco-americană care consiliază Grecia, degradată de câteva ori în ultimul an.
Cum s-a ajuns
la dominanţa celor trei
John Moody era un întreprinzător vizionar şi un analist finan-ciar strălucit. În 1900 a publicat un manual de statistici privind acţiuni şi obligaţiuni cotate în SUA şi în 1909 a fost primul care a sintetizat analizele sale privind sectorul feroviar sub forma notelor alfabetice. Moody a înţeles înaintea altora că investitorii americani erau gata să plătească pentru a beneficia de un serviciu independent de evaluare a activelor financiare. La 1 iulie 1914, el a depus statutul companiei Moody’s Investors Service şi a inventat cu acea ocazie o nouă meserie – cea a agenţiei de rating. După un deceniu, mica întreprindere a lui Moody acoperea practic piaţa obligaţiunilor americane şi, rapid, alte agenţii ca Standard&Poor’s sau Fitch Rating s-au grefat pe această piaţă.
Domnia celor trei asupra pieţelor a început însă în 1975, când Securities and Exchange Commission (SEC) a introdus „Uniform Net Capital Rule”, o reglementare destinată să controleze capacitatea brokerilor de a face faţă obligaţiilor faţă de clienţii lor şi de creditorii acestora. Principiul acestei noi reglementări constă în reglarea lichi-dităţilor şi caracteristicilor de risc ale activelor deţinute de brokeri pentru a asigura că, în caz de dificultate, vor fi capabili toţi să vândă titluri pentru a face faţă datoriilor lor. Marea noutate a „Uniform Net Capital Rule” este că a introdus în reglementare o nouă manieră de măsurare a riscului care reprezintă o obligaţie – notele agenţiilor de rating. Cu această ocazie SEC a introdus conceptul de „Nationally Recognized Statistical Rating Organization” (NRSRO) pentru a defini lista agen-ţiilor ale căror note pot fi utilizate pentru satisfacerea constrângerilor impuse de reglementare. Iar Moody’s, Standard&Poor’s şi Fitch Rating – „Big Three” – fac parte din NRSRO.
Pentru a obţine un credit sau a vinde obligaţiuni, statele sau entităţile economice sunt practic obligate să fie notate, în caz contrar bancherii refuzându-le creditarea. Este debutul epocii de aur a agenţiilor de rating – penalizându-i pe cei ce doresc să facă împrumuturi şi care nu au fost „notaţi”, reglementarea îi împinge în braţele agenţiilor de rating. Este inutil de precizat că statutul NRSRO a devenit rapid o garanţie de beneficii, iar agenţiile americane de rating au dezvoltat lobby-uri pentru a obţine acest preţios paşaport din partea SEC.
S&P, care a scăzut ratingul SUA, este aceeaşi agenţie care atribuia companiei Enron nota maximă chiar înainte ca firma să intre în faliment.
Fitch Ratings a menţinut ratingul maxim „AAA” acordat Statelor Unite, după ce rivalul Standard & Poor’s a degradat cu o treaptă cea mai mare economie a lumii.
Când am părăsit Moody’s, cea mai mare teamă a unui analist era că ar putea face ceva care să pună în pericol cota de piaţă a agenţiei, de a cauza daune cifrei sale de afaceri (…) şi, în consecinţă, de a-şi pierde locul de muncă.”
Mark Froeba
Fost angajat al Moody’s
Anunţul Standard & Poor’s că a scăzut ratingul Statelor Unite a provocat haos pe burse. foto ap
Warren Buffett, unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume,
deţine 13% din Moody’s. foto ap
