Unirea de la 1918 nu ar fi putut fi posibilă fără jertfele soldaților români. Din păcate, nu am putut identifica o statistică precisă a mutilaților de război români. Am ales să redau în rândurile următoare mărturia doctorului Vasile Bianu despre rănile suferite de soldați, mărturie consemnată în volumul ”Însemnări din războiul României Mari”.
Ce spuneau răniții
De obiceiu răniții noștri suportau cu multă resemnare și tărie durerile operațiunii și ale pansamentelor. Erau însă unii mai puțin răbdurii, mai fricoși, care nu puteau ascunde suferința, manifestând-o prin diferite țipete sau vaiete, dar nici o manifestare a durerii nu cuprindea vreo aluziune răutăcioasă la răsboiul nostru sfânt, la scumpa noastră țară; cei mai mulți, după obiceiul Românului, o văicăreau pe mama lor care i-a făcut.
Toți răniții povesteau cu vioiciune și cu multe amănunte peripețiile luptei la care au luat parte și cu mare mândrie orice succes al nostru, iar în caz de neizbândă blestemând și înjurând mașinăriile neamțului, care se luptă cu ajutorul lor, fără ca să dea ochi cu soldatul nostru, mai ales că de baioneta românului avea mare groază.
Acum taie-l, domnule colonel!
Dintre toți răniții și operații mei, cel mai vrednic de pomenire și mai simpatic a fost Murea Ion, care a venit în spital cu antebrațul stâng zdrobit și cu genunchiul din aceeași parte găurit și țăndurit. I s-a făcut mai întâi, ca mai grabnică, amputațiunea (tăierea) brațului, în treimea de sus; iar genunchiul, voind să-i păstrăm piciorul, l-am pansat și imobilizat, dându-i zilnic o deosebită atențiune la pansament, dar toate au fost în zadar; genunchiul mergea din rău în mai rău, supurațiunea era abundentă și fetidă, iar el slăbea văzând cu ochii, fiind topit de friguri. Pentru a-i scăpa viața, la care ținea așa de mult, a trebuit să-i facem și amputațiunea (tăierea) în sus de genunchi, în treimea de mijloc a coapsei, așa că acest erou al neamului a rămas fără o mână și un picior, de la rădăcina lor, și, ca culme a nenorocirii, îi lipseau amândouă membrele din aceeași parte.
Cu toate acestea, Murea Ion nu se plângea de altceva decât numai de faptul că bunul Dumnezeu nu i-a dat cel puțin favorul ca mutilarea să-i fie încrucișată, adică să-i lipsească mâna dintr-o parte și piciorul din partea cealaltă, în care caz i-ar fi fost cu mult mai ușor întrebuințarea membrelor artificiale.
Când a fost să-i tai piciorul, m-a întrebat cu ce are să se hrănească și la asigurarea ce i-am dat-o că statul îi va purta de grijă, îi va face mână și picior în asemănare cu cele pierdute, dându-i și o frumoasă și îndestulătoare pensie, și-a făcut cruce și, zâmbind, a zis: Acum taie-l, domnule colonel!
Efectele războiului asupra corpului uman
Cele mai grave răniri erau făcute de schije de obuz și de șrapnele, care produceau mari destrucții în drumul lor și ale căror leziuni erau aproape toate infectate, lucru ușor de explicat prin pământul și murdăria de pe îmbrăcaminte luate cu ele și introduse în carne. Rănirile cu gloanțe de mitraliere și de puști erau mai puțin grave; glonțul de mitralieră și de pușcă fiind mai subțire și ascuțit produce leziuni ușoare, cu un traiect îngust și regulat; multe perforații de torace (piept) făcute de ele se vindecau fără complicațiuni, fără puroi, în 5-6 zile. Leziunile produse cu gloanțele explozibile numite dum-dum erau cu mult mai întinse, mai grave: oasele erau zdrobite, iar bucățelele osoase erau înfipte în carne și în număr mare, din care cauză scoaterea lor se făcea cu mare greutate, mai ales că unele erau așa de mici încât abia se puteau prinde cu pensa.
Imaginile au fost digitalizate în cadrul proiectului Saecularia.ro din Colecția de Documente Fotografice ale Arhivelor Naționale.
