La 15 iulie 1907, Nicolae Iorga publica în Neamul Românesc articolul Semne bune de dincolo, în care scria, printre altele:
Și românii din Ungaria… prea mult s-au închis în rosturile lor, prea încrezător s-au rezemat pe puterile lor, prea neglijent au tratat de un timp, în avântul activismului eroic, această Românie de la care, cum îmi spunea unul mare printre ei, „s-au încedințat că nu mai au nimic de așteptat”.
Ioan Slavici, unul dintre românii „de dincolo”, s-a simțit vizat și i-a scris lui Iorga o scrisoare în care își expune punctul de vedere. Istoricul răspunde printr-o altă scrisoare și îl roagă pe Slavici să îi permită să-i publice scrisoarea, „căci interesul public cere aceasta”. Slavici își dă acordul și textul apare în Neamul Românesc două săptămâni mai târziu. Cele două scrisori au fost publicate de Slavici în cartea sa de memorialistică Închisorile mele, apărută în 1921. Le puteți citi mai jos.
Iubite amice,
Sunt douăzeci și mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, am găsit întâia oară vorba că soarele pentru toți românii la București răsare. Am fost dar și eu dureros atins când am citit în numărul din 15 iulie a.c. vorbele: „s-au încredințat că nu mai au nimic de așteptat”. Durerea mi-e însă mare pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ți-a făcut mărturisirea aceasta.
Sunt și eu „de dincolo” și-mi cunosc frații cum numai puțini îi vor fi cunoscând , iar aici am venit om făcut, încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile și felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, om mai mult ori mai puțin nesuferit pentru cei subțiați de „civilizație”. Sunt dar cuprins și eu de simțământul că nu mai au frații mei rămași acasă ce să aștepte de la România, pe care atât de mult o iubesc. Ceea ce au fost nevoiți să vadă cu ocazia expoziției i-a întristat, iar faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România.
Dumneata și eu suntem oameni care pot să se înțeleagă între dânșii și nu avem decât să judecăm în toată liniștea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România și că îndeosebi în ceea ce privește viața culturală, românii din împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România.
Dacă e vorba de cultură fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina – decât în unele ținuturi copleșite de evrei.
Dacă e vorba de cultura economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc Raubwirtschaft, storc și pământul, și pe muncitorii lui, și țara întreagă e părăginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultură economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de-aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în stare în care se află aceștia.
Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România? Eu sunt sigur că nu ai vrea și trec înainte.
Dacă e vorba de cultura religioasă, la care eu atât de mult țin, mă mărginesc a-ți face mărturisirea că mă tem să mă duc și să-mi duc copiii la biserică aici, unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoții sunt niște slugi nemernice, iar arhiereii au ajuns uneltele altor oameni înstrăinați de legea părinților noștri.
Numai în ceea ce privește cultura intelectuală, România e, parcă, mai presus de celelalte părți ale poporului român. Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecții, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiți de aparențe. Măsura cea dreaptă a culturii e importanța ce i se dă valorii adevărate, considerația, stima și iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligență, fie ca știință, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral și intelectual al societății prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să servești pe un om ori pe o tovărășie de oameni; fiecare e prețuit după folosul practic al lucrării ce săvârșește. Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieții lor.
E cu toate acestea advărat și azi că soarele pentru toți românii la București răsare. Dacă lumină e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România.
Oameni cu judecată dreaptă au fost aceea dintre frații noștri de dincolo, care s-au încredințat că de la România „nu mai au nimic de așteptat”. Ei trebuiau însă să mai înțeleagă și că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de așteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă și să spună în fiecare zi, fără de înconjur și cu toată hotărârea, care sunt relele pe care le văd la frații lor de aici.
Eu le-am spus aceasta, mai spune-le-o și dumneta ca să se îmbărbăteze.
Salutări frățești,
Măgurele, 20 iulie, 1907
Ioan Slavici
Dragă Domule Slavici,
Îți mulțumesc pentru frumoasa scrisoare. Nu e nimic din ce se cuprinde în ea pe care, cu aceeași durere ca dumneata, nu l-aș iscăli și eu. Zilnic îmi dau mai mult seama în ce spurcat noroi și spre ce strașnică prăpastie se duce, zbătâtându-se, această țară! Doar de la tinerii ce se ridică într-un anumit mediu școlar, cultural și mai ales literar dacă aștept ceva.
Dar și așa nu știu ce viață vor avea copiii mei.
Iată însă de ce mi-e necaz pe cei de dincolo, adică pe câți din ei vorbesc, scriu și conduc. Ei nu vor să înțeleagă – și unii nu pot – un lucru: că viața românilor de pretutindeni, oricât de deosebită ar fi ea, e menită să aibă același viitor, rezemat pe dezvoltarea și îmbrățișarea unei anumite culturi și pe crearea unei solidarități naționale, că soarta acestei culturi și putința acestei solidarități militante sunt a se hotărî aici, fiindcă aici, în orice mâini ar fi, e steagul și, oricât de slab ar fi, e grosul armatei.
Pieirea României înseamnă, evident, sfârșitul românismului, fiindcă de soarta noastră nu se interesează frați apropiați și puternici cum e cazul pentru semițiile slave. Însă, ori România va fi cum o dorești dumneata și cum o doresc eu, ori va pieri în felul cel mai rușinos, sistem leșesc, prin dezbinarea socială, prin luxul de sus – evaporare superficială – și prin eroziunea temelilor, lăsarea în sărăcie, întuneric și disperare a claselor de jos. Cum zici și dumneta, când se dă o astfel de luptă, cei de dincolo nu ne pot lăsa fără sprijinul lor moral, care înseamnă mare, foarte mare lucru, căci vorba lor vine ca o judecată nepărtinitoare, dar mișcată, a posterității. Acest sprijin să ni-l dea nouă care, în alte împrejurări în ale noastre, le-am putea da atâta. Lasă păcatele noastre aici, dar să ne ajute a le distruge – pentru noi și pentru ei.
De ce nu vor? E așa dulce cutare mic ajutor primit de la unul și altul, așa de plăcut cutare compliment al lui Tache Ionescu, așa de temut cutare gest al lui Dimitrie Sturza, încât prin tăcerea și indiferența lor, ei să fie, de fapt, de partea politicienilor, a lui Goliat grozavul, față de care nu știu dacă vom avea soarta lui David. Așa a făcut Bariț și toți ce mari ai lor față de stările de lucruri din Principate?
