Armenii din România și recunoașterea Genocidului Armean: „Probabil că va mai dura. Nu mult, dar va mai dura”

de Marius Cosmeanu , 24 aprilie 2015 - stire actualizata la ora 14:52, 04 aprilie 2015
Andreea Tănase lucrează de mai bine de zece ani în fotojurnalism. Articolele, fotografiile și documentarele ei despre România se leagă de branduri media sonore: National Geographic, Geo, Foreign Policy, British Photo Agency, Amnesty International Journal, Die Welt ori Die Presse. E specialistă în Relații Publice și a absolvit New York Institute of Photography. Și multe altele, aș completa.

Anul acesta a scos și o carte, dedicată Genocidului Armean: Armenians in Romania. The Stories of the People Close to Us. E gata și varianta în română, dar pentru ea nu s-a găsit încă sponsorul fermecat.

Nu e o carte ușoară, și nu doar pentru că scrie despre dramatica istorie a comunității armenești din România: are 400 de pagini, 3 kilograme și un pic greutate, 32 x 24 cm dimensiuni și aproape 600 de fotografii. Strânse în vreo trei ani de muncă și de umblat prin țară și prin țara din umbra Araratului.

În 1998, am avut șansa de a vizita Armenia, en detail. Nu știu alții cum sunt și cum i-a perceput, dar riscul de a te îndrăgosti iremediabil de armeni, venind din România, e destul de mare. A fost, cred, singurul loc din lume pe care l-am vizitat și în care faptul că veneam din România bătea, ca străin, orice altă identitate. Poate doar francezii să poată fractura această aură. Era ca un soi de al cincilea element: deschideai toate ușile și toate sufletele.

Dincolo de generozitatea lor, mă fascinase naturalețea cu care treceau, în doar câteva clipe, de la o stare extremă la alta, de la lacrimile râsului sănătos, generate de un umor unic, la cele provocate de memoria istoriei lor, care îi inunda, parcă, asemeni căldurii unei unde de șoc.

Pentru a da și o versiune demo a condiției lor, am ales un banc:

După ce au trecut de un genocid, de un cutremur devastator, de comunism, de conflictul din Nagorno-Karabah și altele, în principala publicație din capitala Armeniei apare, prin anii 1990, un anunț de mică publicitate cu mesajul: „Toată nația este așteptată în Piața Universității din Erevan pentru o poză de grup”...

Albumul de fotografii al Andreei Tănase redă acest univers mental tradus în contextul socio-politic și cultural de la noi decenii la rând.

România este țara cu cele mai multe comunități etnice din Uniunea Europeană, din cele cu istorie locală îndelungată. Nu e puțin lucru. Armenii sunt parte a acestui patrimoniu. Manualele noastre, însă, ca să dau doar un exemplu, n-au avut încă „revelația” acestei comori, deși cunoașterea secretelor ei ar trebui să fie, dacă nu o datorie cetățenească, măcar o chestiune de bun simț. Cred că umplerea acestui gol a fost și una dintre motivele scrierii cărții Andreei Tănase.

Lansarea va avea loc la Clubul Țăranului din București, pe 8 mai, de la ora 18:00. Cei interesați pot comanda albumul AICI.

*

­­Am ales să preiau aici, cu acordul autoarei, partea din carte pe care am considerat-o cea mai relevantă pentru Aldine: Genocidul Armenilor.

Text de Andreea Tănase

Multe din destinele armenilor care trăiesc în România sunt legate de pogromurile la care a fost supusă populaţia armeană de-a lungul timpului şi, în special, în preajma anului 1915. Potrivit numeroaselor documente istorice existente în arhive din Turcia, Germania, Austria, Armenia, Marea Britanie, Franţa sau Statele Unite, între 800 000 şi 1 500 000 de armeni sunt deportaţi şi ucişi de către Guvernul Junilor Turci în perioada 1915-1923, înfăptuindu-se exterminarea umană cunoscută sub denumirea de Genocidul Armean.

Autorităţile din Turcia admit că între 300 000 şi 500 000 de armeni au murit în această perioadă căzând victime haosului care a cuprins ultimii ani de existenţă a Imperiului Otoman, însă neagă acuzaţia de premeditare şi derulare a unei campanii de exterminare a populaţiei armene din Imperiul Otoman. Acest refuz de recunoaştere a unei realităţi istorice a condus la destrămarea relaţiilor diplomatice şi economice dintre cele două ţări, la închiderea graniţei dintre Armenia şi Turcia, şi alimentează în continuare în mediile oficiale turceşti o atitudine de negare şi de condamnare a acţiunilor menite să prezinte adevărul acestui moment istoric.

Articolul 301 din actualul Cod Penal al Turciei condamnă orice denigrare a „identităţii turce” (ofensă adusă Guvernului Republicii Turcia, instituţiilor juridice ale statului, organizaţiilor militare sau de securitate, pedepsită cu închisoare de la şase luni la doi ani), discuţiile publice despre Genocidul Armean şi implicarea Turciei în crimele care au înnegrit începutul de secol XX fiind considerate acte ofensatoare şi pedepsite conform legii.

Acestui articol de lege i-au căzut victime nume sonore ale culturii mondiale, precum scriitorul Orhan Pamuk, scriitoarea Elif Şafak sau jurnalistul turc de origine armeană Hrant Dink, care a fost asasinat în data de 19 ianuarie 2007 de către un tânăr naţionalist turc, dar şi mulţi alţi jurnalişti, personalităţi condamnate în baza acestei legi pentru „îndrăzneala” de a vorbi despre Genocidul Armean. Despre acest articol de lege, Organizaţia Amnesty International afirmă că „reprezintă o ameninţare directă pentru dreptul fundamental al libertăţii de exprimare.”

În octombrie 2011, în baza unei petiţii înaintate de Taner Akçam, reputat istoric în analizarea Genocidului Armean, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că legea turcă prin care este pedepsită insultarea „identităţii turce” reprezintă o violare a libertăţii de exprimare.

La 29 ianuarie 2001, Franţa recunoaşte oficial Genocidul Armean, alăturându-se astfel celor 22 de ţări şi 42 de state americane care au recunoscut că acţiunile Guvernului Otoman de la 1915 derulate împotriva poporului armean, reprezintă un act premeditat. De atunci, statul francez este un susţinător constant al cauzei armene, chiar dacă legea care pedepseşte penal negarea Genocidului Armean, adoptată la 22 decembrie 2011, a fost contestată la Curtea Constituţională a Franţei, care a dat un verdict negativ.

Am fost întrebată în repetate rânduri de ce am ales să documentez comunitatea armeană, iar prin această carte, în care prezint numeroase personaje ale căror destine sunt legate de Genocidul Armean, răspunsul meu vine firesc: Pentru că am vrut să vorbesc despre Genocid.

Atâta vreme cât există oameni care sunt condamnaţi pentru că vor să vorbească deschis despre această crimă, atâta vreme cât în manualele de istorie se omite consemnarea unui capitol ruşinos al istoriei universale, atâta vreme cât un stat refuză să recunoască o greşeală, parte a istoriei sale, pericolul ca istoria să se repete este uriaş şi nu vom putea învăţa din greşelile trecutului, aşa cum spune cu înţelepciune George Santayana. Şi atâta vreme cât oasele armenilor morţi vor geme sub vântul aspru al deşertului Siriei, timpul se desface şi Genocidul devine parte a prezentului.

Prima crimă în masă a secolului XX, nerecunoscută pe deplin de lumea modernă, îl inspiră pe juristul polonez Raphael Lemkin să creeze termenul de genocid [cuvânt derivat din grecescul genos (trib, rasă, neam) şi latinescul caedere (a ucide), desemnează o infracţiune săvârşită în scopul de a distruge deliberat şi sistematic, în întregime sau parţial, o colectivitate sau un grup naţional, rasial, etnic sau politic]. Cuvântul apare publicat pentru prima dată în noiembrie 1944, în lucrarea Axis Rule in Occupied Europe. În anul 1949, în cadrul unei emisiuni televizate a postului CBS, Lemkin este întrebat ce l-a determinat să devină atât de interesat de chestiunea genocidului: „Am devenit interesat de genocid pentru că s-a întâmplat de atâtea ori. Prima oară li s-a întâmplat armenilor şi după aceea Hitler a luat măsuri.”

Exploratorul Fridtjof Nansen creează, sub tutelă internaţională, faimoasele „paşapoarte Nansen” pentru sutele de mii de refugiaţi armeni scăpaţi din măcelul turcesc din 1915. Documentul le permite refugiaţilor să călătorească, dar nu le acordă dreptul la proprietăţi în ţara de reşedinţă. Ţările în care ajungeau aceşti refugiaţi erau obligate să le ofere sprijin şi protecţie.

Refugiații din România

Conform statisticii întocmite de Uniunea Armenilor din România la solicitarea Oficiului Internaţional Nansen pentru Refugiaţi, în 1936, în România trăiau 3819 de refugiaţi armeni posesori de paşapoarte Nansen. Dintre aceştia, 989 erau copii sub 15 ani, 1189 erau femei, un număr de 221 erau „inapţi la muncă din cauză de boală sau bătrâneţe” şi 330 erau „capabili de muncă, dar neavând o îndeletnicire fixă.”

În documentul aflat astăzi în arhiva Parohiei Bisericii Armene din România, refugiaţii armeni sunt menţionaţi ca stabiliţi în următoarele oraşe: Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Brăila, Ploieşti, Craiova, Giurgiu, Focşani, Bacău, Roman, Tulcea şi alte oraşe. Arhivele parohiei armene nu mai au înregistrat niciun paşaport Nansen, majoritatea fiind predate autorităţilor române în momentul primirii documentelor de identitate, respectiv a biletelor de liberă şedere, cum erau numite la acea vreme. Totuşi, unele dintre familiile refugiaţilor mai păstrează şi astăzi în casetele cu amintiri acest document de călătorie, foarte valoros pentru refugiaţii acelor timpuri.

Un alt document formulat de Uniunea Armenilor din România şi datat la 15 martie 1936 este o solicitare adresată profesorului Nicolae Iorga, al cărui ataşament faţă de seminţia armeană era de notorietate, care este rugat să intervină „pe lângă dl Prim-Ministru, în vederea unei soluţiuni favorabile a unor chestiuni referitoare la refugiaţii armeni din ţară dela noi.” Acest document vine să demonstreze seriozitatea cu care erau tratate problemele refugiaţilor armeni din ţara noastră, dar şi rolul autorităţilor române în rezolvarea lor.

Arhivele Bisericii Armene din România păstrează şi un document datat la 20 martie 1941, adresat generalului Ion Antonescu, la acea vreme conducătorul Statului Român. Documentul este redactat de Fundaţia Culturală Armeană (avându-i pe Nicolae Iorga preşedinte de onoare şi pe H.Dj. Siruni secretar general) şi este semnat printer alţii şi de H.Dj. Siruni. Prin intermediul documentului, Siruni solicită generalului Ion Antonescu să oprească internarea în lagăre a refugiaţilor armeni posesori de paşapoarte Nansen. „...Armenii posedând certificate Dr.Nansen au primit înştiinţări ca până la finele acestei luni să se pregătească spre a fi internaţi în lagăre, deşi toţi aceştia s-au bucurat de decenii de largă şi frăţească ospitalitate a poporului român şi neavând altă protecţiune decât pe cea a Statului Român. Convinşi că Domnia-Voastră cunoaşte şi contribuţia adusă în decursul veacurilor de elemental armenesc la propăşirea culturală şi economică a Ţărilor Româneşti, facem respectuos apel la Înalta Domniei-Voastre solicitudine şi spirit de dreptate şi echitate, rugându-vă să binevoiţi a dispune să se dea acestei chestiuni umana soluţiune pe care o comportă.”

Sfârșit de istorie la Strunga

România este una dintre primele şi puţinele ţări care le oferă adăpost şi protecţie refugiaţilor armeni şi trebuie menţionat că, majoritatea comunităţilor din diaspora armeană s-au format ca rezultat al Genocidului Armean.

În anii 1920, în portul Constanţa debarcă aproximativ 2 000 de familii de refugiaţi armeni, supravieţuitori ai Genocidului. Pentru aceştia, Uniunea Armenilor din România, înfiinţată în anul 1919 şi condusă de omul de afaceri Armenac Manisalian, organizează, cu permisiunea primului-ministru Brătianu, cazarea acestora într-un spital cu 150 de paturi nou înfiinţat pe strada Armenească din Bucureşti. Mulţi dintre aceşti refugiaţi aleg România drept noul lor cămin, întregind comunităţile deja existente.

În anul 1923 se înfiinţează Orfelinatul Armean, cu filiale în 20 de oraşe locuite de armeni, aici rămânând pentru o vreme copiii rătăciţi ai Genocidului.

În urmă cu aproape 90 de ani, căruţe pline cu copii ajung la Strunga. Fosta staţiune balneoclimaterică îşi deschide larg porţile pentru a primi orfanii armeni care rătăciseră până atunci prin taberele de refugiaţi. Cu vârste cuprinse între 8 şi 15 ani, copiii supravieţuitori ai ororilor Genocidului găsesc în acel loc, generos pus la dispoziţie de familia Manolescu-Strunga, un adevărat cămin.

În 1923, 198 de orfani armeni sosesc în portul Constanţa. După o atentă înregistrare, copiii sunt urcaţi în căruţe şi trimişi la Orfelinatul din Strunga, unde poposesc timp de trei ani, pentru ca apoi să se răspândească în lumea largă. Supravieţuitori nu mai sunt, însă toţi au povestit frumos de-a lungul vieţii despre locul care le-a redat speranţa.

Uniunea Armenilor din România şi Guvernul României decid acceptarea pe teritoriul ţării noastre şi acordarea de ajutor refugiaţilor armeni, năpăstuiţi ai Genocidului. Mulţi dintre ei ajung atunci în România, unii întregind comunităţile deja existente.

Orfanii ajunşi la Constanţa sunt lăsaţi în grija comunităţii armene din Moldova, puternică la acea dată. Astfel, copiii îşi găsesc locul în clădirile fostelor Băi Strunga, refăcute după război şi transformate pentru ei în orfelinat.

S-a aşternut tăcerea peste Strunga, loc în care doar armenii îşi mai găsesc o frântură de istorie trăită pe meleagurile române. Nici bătrânii localităţii nu au ştiinţă despre trecerea armenilor prin acele locuri. Cunoscută drept una dintre cele mai frumoase staţiuni balneoclimaterice din Europa acelor vremuri,

Băile Strunga sunt construite în anul 1880 de către boierul Ion Manolescu-Strunga, fost ministru al Sănătăţii. Devastate de războaie, Băile îşi scriu istoria până la începutul anilor ‘90, când sunt lăsate în paragină şi devin fantome. Aparţinând aceleiaşi vechi familii, Băile Strunga nu îşi găsesc utilitatea, fiind uşor devastate de timp.

Astăzi, doar fundaţiile au rămas martore ale existenţei unor clădiri şi apa sulfuroasă mirositoare care îşi croieşte drum printr-un şanţ murdar. Peste puţin timp, cu siguranţă nu va rămâne nicio căramidă care să povestească.

Mărturii: „Fetiţa avea picioarele arse până la os, însă a supravieţuit”

Familia doctorului Zare Nazaryan ajunge în Siria în timpul deportărilor din 1915, din ţinuturile Anatoliei. Cei care rezistă ajung în deşertul Siriei şi de acolo continuă să meargă paralel cu Eufratul, până în regiunea Racca, la 130 km de Deir ez-Zor, care este capătul deportării. „În Racca, într-o noapte, străbunicii mei, ajutaţi de doi agricultori arabi de religie musulmană, sunt ascunşi într-un cuptor de pâine. De acolo, ajung într-un sat la 30 km spre nord de Racca, numit Tel Semmen (Dealul Untului),” povesteşte doctorul Nazaryan.

La doi ani după această întâmplare, ajunge acolo şi străbunica sa, unde îl va cunoaşte pe viitorul ei soţ cu care urmează acelaşi drum. Ambii au fost crescuţi în familii de arabi, fiind cunoscută grija lor pentru copiii armeni deportaţi. „Acolo s-a născut şi tatăl meu şi, în apropiere, în Tel al-Abyad (Dealul Alb), s-a născut şi mama mea. Părinţii mei s-au născut în nordul Siriei. Locul în care s-a născut mama mea era la 3 kilometri de graniţa cu Turcia şi la 60-70 kilometri de Urfa, de unde plecaseră străbunicii mei. Străbunicii din partea tatălui au plecat din Garmuci, Anatolia, şi cei din partea mamei, din Urfa.”

După căsătorie, tatăl său se stabileşte în Racca, pe malul Eufratului. „Aproape toţi armenii deportaţi după 1915 şi-au refăcut în scurt timp legăturile, şi-au întemeiat familii şi, prin anii ‘30 -‘40, unii dintre ei erau prosperi. Au realizat toate acestea prin muncă. Pentru ei munca era un fleac,” comparativ cu ororile prin care trecuseră. „Ştiau să preţuiască altfel totul, fiecare clipă, fiecare moment; fiecare bucăţică din ce aveau, avea un alt preţ. Aşa mă nasc şi eu, tot pe meleagurile Eufratului, în 1958. Pentru mine, Eufratul face corp comun cu istoria deportării armenilor, cu Genocidul. Aşa cum îmi povestea străbunica mea, la 103 ani, eu având atunci 7-8 ani, timp de patru zile nu puteau bea apa din Eufrat pentru că era roşu de sângele armenilor omorâţi şi aruncaţi în râu. Eu sunt o rămăşiţă a Genocidului,” spune doctorul Nazaryan, vocea sa răsunând ca un tunet.

O altă poveste din timpul Genocidului, auzită de doctorul Nazaryan de la mama sa: „La un moment dat mama spune: Nu ştiu dacă trebuie să râdem sau să plângem. Îmi aduc aminte o poveste a bunicii mele. Îmi spunea că făceau călătoriile doar noaptea, pentru a se ascunde de jandarmii turci. O rudă a bunicii avea un copil de doi ani, pe care-l punea ziua într-un săculeţ de pânză ca să nu-l bată soarele şi îl mai alăpta din când în când. Seara îl scotea afară. Într-una din seri, când l-a scos din sac, copilul era mort. Durerea mai mare era că nu ştiau unde să-l îngroape, pentru că, dacă l-ar fi îngropat acolo, ar fi plecat peste o jumătate de oră. Dar nici nu puteau căra cu ei copilul mort. S-au întâmplat multe tragedii.”

„Din Alep şi până în Deir ez-Zor sunt în jur de 500 de kilometri. Dacă un arheolog ar face săpături, ar găsi la fiecare pas oseminte de copii şi bătrâni. Pentru acea mamă a fost foarte dureros să sape o groapă cu propriile mâini şi să îngroape pruncul ei şi să plece mai departe, ştiind că nu se va mai întoarce niciodată la acea groapă. După 75 de ani, mama mea îmi povesteşte această întâmplare,” spune, cu lacrimi în ochi, doctorul Nazaryan.

O altă poveste cutremurătoare din timpul deportărilor, auzită tot de la mama sa: „Jandarmii turci vin într-o dimineaţă la o familie de arabi care ascundea o fetiţă armeană de 12 ani şi încep să caute prin casă. Femeia pregătise ingredientele pentru a face pâine şi abia aprinsese focul. Neştiind unde să ascundă fetiţa, a luat-o şi a băgat-o în cuptorul de pâine, pe jar. A durat ceva până jandarmii controlează şi nu se uită în cuptor. Când au scos-o, fetiţa avea picioarele arse până la os, însă a supravieţuit. Nu e uşor să treci peste toate astea, fără să ai măcar din punct de vedere moral o recunoaştere. Armenii nu vor ataca niciodată Turcia. Acest popor este îndreptăţit să i se recunoască ce i s-a întâmplat.”

Doctorul Nazaryan crede şi speră că va veni ziua în care armenilor li se va recunoaşte răul făcut: „Aşa cum se ştie foarte bine, peste tot, după acea nenorocire prin care trecuseră armenii, ei ştiau ce înseamnă pericolul dispersării, şi atunci, peste tot aproape, în toate locurile din Siria pe unde a mers coloana de deportaţi, prima preocupare a celor câteva zeci de familii care s-au stabilit, a fost de a întemeia un mic lăcaş de cult. Pentru că ştiau foarte bine, şi aşa am învăţat şi eu la rândul meu să fiu ataşat de biserică, că, pentru un armean, biserica înseamnă mai mult decât casa de rugăciune. Pentru armean, biserica înseamnă unitate, solidaritate, locul unde îşi păstrează limba şi literatura şi cultura armeană, mult mai mult decât hrana spirituală. […] Aşa se face că în acel oraş mic, Racca, s-a construit un lăcaş de cult şi, prin tradiţia armenilor, acolo unde este o biserică, este şi o şcoală mică. Biserica s-a întemeiat în 1938. După nici 20 de ani de la Genocid s-au adunat puţini oameni şi din puţina lor avuţie au întemeiat o biserică şi o şcoală. Acolo am învăţat şi eu până în clasa a şasea.”

Potrivit spuselor doctorului Nazaryan, la acea vreme, în Racca trăiau peste 4 000 de armeni. În regiunea dintre Racca şi Tel al-Abyad, care măsoară aproximativ 90 de kilometri, trăiau între 10 000 şi 15 000 de armeni. În urmă cu 40 de ani, în Alep trăiau 60 000 de armeni. Astăzi, în Alep trăiesc între 30-35 000 de armeni, iar în întreaga Sirie sunt peste 100 000 de armeni. În Alep sunt peste opt biserici şi 12 şcoli armeneşti.

„Noi suntem patru surori şi trei fraţi şi, întrebându-mi părinţii de ce suntem aşa mulţi, au răspuns că, ştiind prin ce au trecut, se gândeau zilnic că, dacă mâine vin turcii şi omoară 3, 4 copii, măcar unu, doi să supravieţuiască. Părinţii mei au trăit şi zeci de ani după Genocid cu groază şi frică.” Împreună cu mama, fraţii şi surorile sale, Zare Nazaryan pleacă din Racca în anul 1968, în timp ce tatăl său rămâne acolo pentru a se ocupa de fermă. Familia se mută în Alep, unde copiii îşi continuă studiile. În familia sa, bunicii au practicat agricultura şi creşterea animalelor, bunicul din partea mamei fiind proprietarul a 1 300 de hectare de pământ în Tel al-Abyad şi al unei mori. Familia din partea tatălui numără 11 copii, cea din partea mamei.

Problema recunoașterii genocidului

Despre Genocidul Armean, profesorul de istorie Iosif Mogoş constată că „Europa a început să recunoască foarte târziu, în ultimii 15 ani, culpa proprie faţă de aceste minorităţi şi faptul că, cu bună ştiinţă şi cu rea-credinţă, a permis exterminarea unor uriaşe comunităţi iudaice, în tragedia mondială cunoscută drept Holocaust şi, anterior Holocaustului iudaic, Genocidul Armean. Dacă Holocaustul iudaic are alt regim, de recunoaştere oficială, de diseminare a informaţiei, Genocidul Armean nu este încă recunoscut oficial de foarte multe ţări. Cu greutate, Franţa a făcut paşi importanţi în privinţa recunoaşterii Genocidului Armean.”

Varujan Pambuccian vorbește despre acţiunile întreprinse pentru recunoaşterea Genocidului Armean şi importanţa gestului de recunoaştere. „Dacă judecăm după rezultate, n-am făcut decât gesturi politice care au menţinut vie amintirea Genocidului. În fiecare an, în ziua comemorării Genocidului, am vorbit în faţa Parlamentului României. Recunoaşterea Genocidului de către Statul Român este un deziderat important. Dar la fel de importantă este înţelegerea la nivelul opiniei publice româneşti a ceea ce s-a întâmplat atunci. Este foarte important, de asemenea, ca şi la nivelul simplelor relaţii umane între armeni şi turci, să nu existe o reţinere care vine dintr-o rană rămasă deschisă. Am foarte mulţi prieteni turci care au înţeles ce s-a întâmplat, care au o atitudine cât se poate de pozitivă, regretând acele vremuri. Ne privim acum fără să mai avem senzaţia că între noi ar sta o problemă nerezolvată, şi ăsta mi se pare un lucru la fel de important ca o recunoaştere politică. Mai ales că recunoaşterea politică nu atrage automat şi înţelegerea din partea tuturor a ceea ce e de înţeles. Mi se pare mult mai important ca din ce în ce mai mulţi oameni să înţeleagă lucrurile astea şi cred că ei trebuie să preceadă şi să producă deciziile politicienilor. Probabil că va mai dura. Nu mult, dar va mai dura.

Pe de altă parte, cred că ce este important este că şi unii, şi alţii să acceptăm că lucrurile astea s-au întâmplat în trecut, aşa cum s-au întâmplat, şi să încercăm să înţelegem că putem trăi împreună absolut normal. Cred că aici este  problema de fond: acceptare la nivelul oamenilor simpli a faptului că, la un moment dat în istorie, un întreg popor care locuia laolaltă cu strămoşii lor a fost ucis doar pentru că era altfel. Şi mai trebuie acceptat faptul că, generaţiile de astăzi nu mai au nicio legătură cu ce s-a întâmplat atunci, în afara dorinţei noastre de a se îndrepta, peste timp, un lucru îngrozitor cum este un genocid. El ne marchează şi pe noi ca armeni, şi pe turci deopotrivă, şi nu cred că este drept. Niciun turc din generaţia mea nu are nicio vină pentru ce s-a întâmplat atunci, iar o dată cu acceptarea faptului că lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat dispare şi vina morală a negării Genocidului. Eu nu sunt victimă. Bunicii mei au fost victime. Abordarea mea nu este una de vendetă, ci una raţională şi lucidă. Pentru a depăși trecutul trebuie să înţelegem că în trecut a existat un lucru îngrozitor care ne afectează deopotrivă, dar care poate fi depășit în momentul în care urmașii celor care au fost călăi își cer iertare urmașilor celor care au fost victime. Suntem creștini și putem ierta, chiar dacă nu putem uita. Și pentru că vorbim de neuitare, la fel de importantă mi se pare și recunoştinţa faţă de cei care ne-au ajutat atunci, și nici faptele lor nu trebuie uitate. Pentru că faptele lor au făcut ca eu și alți armeni ca mine să existăm astăzi.”

Comentarii

  • Andreea Tanase

    05 aprilie 2015 12:01

    Daca faceti o simpla cautare pe site-ul RL, veti vedea ca sunt multe articole despre armeni si genocidul armean. Consider ca este foarte important sa ne cunoastem istoria si nu cred ca trebuie sa cautam un moment anume pentru a aduce in discutie erorile ei. Articolul de mai sus nu se doreste a fi un material propagandistic, ci anunta o lansare de carte. Povestea despre fetita salvata se regaseste in documente aflate in arhivele Muzeului-Institut al Genocidului Armean din Erevan si a fost preluata in numeroase carti dedicate acestui subiect. Este una dintre multele povesti ale supravietuitorilor genocidului armean. Biserica a servit multa vreme drept centru cultural, iar armenii o mostenire bogata in ceea ce priveste volumul de carte veche scris, pastrat si salvat, prin si cu ajutorul bisericii. Ca sa inlatur orice suspiciune legata de realizarea acestui proiect, tin sa mentionez ca nu sunt armeanca, iar acest proiect a fost sustinut exclusiv din fonduri proprii.

    raspunde comentariului
    • Arhivar

      05 aprilie 2015 19:19

      OK , istoria este rareori consemnata corect si de cele mai multe ori subiectiv .Ca si religia , de altfel . Oamenii fara instruire minima iau ad literam textele cartilor religioase , unde persoane cat de cat scolite pot recunoaste cu usurinta o multime de dispozitive tehnice , amplificatoare si proiectii holografice , cu care copii de astazi se joaca prin tramvaie ...Partea spirituala , a binelui si a raului tine de educatie , nu de religie . Religia este cultul ipocriziei , cel putin de la Iuda incoace .Iar povestea cu fetita este chiar trasa de par , sfideaza logica si bunul simt , avand probabil la origine un fapt real , care a fost modificat in stilul Radio Erevan . Nu am nimic cu armenii , le aplic tuturor aceeasi analiza .Uite , de exemplu imi place mult Charles Aznavour si nu-mi place Varujan Vosganian sau Pambuccian .In schimb , imi mai place Sylvie Vartan . Succes cu proiectul , pana la urma si "Povesti Nemuritoare " sau " Legendele Olimpului " sunt tot acte de cultura ...

      raspunde comentariului
  • dana

    05 aprilie 2015 1:48

    bbb De ce nu e momentul acum ? Si de ce trebuie sa fie un moment ca sa se spuna adevarul??? Toata lumea stie de acest genocid ..... asa cum nemtii si-au recunoscut vina, asa si turcii are trebui sa o faca cat mai repede .....

    raspunde comentariului
  • Arhivar

    05 aprilie 2015 0:44

    Au fost multe tragedii la toti deportatii, indiferent de nationalitate , dar faza cu fetita ascunsa-n cuptor pute a propaganda , pentru ca 1 - fetita nu putea rezista in cuptorul cu jar , fara sa tipe , darmi-te sa-i arda picioarele pana la os .2 - fetita ar fi murit imediat , din lipsa de aer , in cuptorul cu jar , la o temperatura mare .3 - fetita a spravietuit , pentru ca in cuptor erau aruncate cateva chistoace de tigari aprinse , nu era jar , si s-a ars doar putin la talpi .Povestea poate fi reala in varianta 3 , dar modificata pana la absurd poate deveni atroce si propagandistica ..Ca si cea cu copilul in sac ...este ingrozitoare salbaticia acestor oameni , chiar si in zilele noastre .Iar mii de biserici nu inseamna cultura , ba dimpotriva , popoarele civilizate nu baga banii in biserici , ci in scoli si universitati ...

    raspunde comentariului
  • Ion Antonescu

    04 aprilie 2015 18:36

    Toata dragostea mea pentru armeni. Suferinta lor este coplesitoare. Nici nu am cuvinte. Ma plec in fatza acestei dureri si ma bucur ca au gasit in noi, romanii, maghiarii si germanii, un popor prieten.

    raspunde comentariului
  • centrix

    04 aprilie 2015 16:57

    Armenii sunt primii crestini cu biserica, mai vechi decat la Roma si Constantinopole. Civilizatia armeana e contemporana cu grecii si romanii, Asia Mica inca nu cunostea picior de turc asiatic. Turcii au cucerit mai intai Armenia si apoi ai distrus Rumelia - partea de Imperiu Roman de Apus pe care acum romanii nostri o mostenesc mai mult in limba, decat in teritoriu, pentru ca sunt sigurii latini care au rezistat pe aici, mai mult pentru ca nu au fost pe avalul puhoiului spre vestul Europei,care a urmat Dunarea spre amonte.

    raspunde comentariului
  • bbbb

    04 aprilie 2015 16:04

    In ultimii zece ani nu s-a scris nimic despre armeni in acest ziar.Si hop vine turcu in vizita si apar si armenii sa faca diversiune pentru rusi.Or avea si armenii dreptate da nu e momentu sa discutam acum despre problema armeneasca.

    raspunde comentariului
    • Andreea Tanase

      05 aprilie 2015 12:01

      Daca faceti o simpla cautare pe site-ul RL, veti vedea ca sunt multe articole despre armeni si genocidul armean. Consider ca este foarte important sa ne cunoastem istoria si nu cred ca trebuie sa cautam un moment anume pentru a aduce in discutie erorile ei. Articolul de mai sus nu se doreste a fi un material propagandistic, ci anunta o lansare de carte. Povestea despre fetita salvata se regaseste in documente aflate in arhivele Muzeului-Institut al Genocidului Armean din Erevan si a fost preluata in numeroase carti dedicate acestui subiect. Este una dintre multele povesti ale supravietuitorilor genocidului armean. Biserica a servit multa vreme drept centru cultural, iar armenii o mostenire bogata in ceea ce priveste volumul de carte veche scris, pastrat si salvat, prin si cu ajutorul bisericii. Ca sa inlatur orice suspiciune legata de realizarea acestui proiect, tin sa mentionez ca nu sunt armeanca, iar acest proiect a fost sustinut exclusiv din fonduri proprii.

      raspunde comentariului
    • Andreea Tanase

      04 aprilie 2015 16:25

      Nu aveti temele facute httpwww.romanialibera.rospecialdocumentareziua-neagra-a-armeniei-149206Nu sunt armeanca si nu am intentionat sa creez vreo diversiune. Consider ca este foarte important sa ne cunoastem istoria si sa vorbim fara oprelisti despre orice problema, fara sa cautam un moment anume. Si ca sa elimin orice suspiciune, intreg proiectul a fost sustinut din fonduri proprii.

      raspunde comentariului

Ultima ora

anunturi mica publicitate

Urmareste-ne pe Facebook

Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design