Cultele creştine au importanţi mărturisitori ai credinţei, care au plătit din greu fidelitatea lor faţă de Hristos.
Una dintre cele mai frecvente opinii din societatea de azi este aceea că românii au acceptat mult mai pasiv comunismul decât alţi europeni. Într-un soi de „fascism corect politic”, mulţi dintre cei care susţin aceste opinii încearcă să acrediteze faptul că ar exista o „genă a laşităţii” în români. Însă teoria are baze mai mult decât şubrede, pentru că în România a existat una dintre cele mai puternice rezistenţe armate împotriva comunismului.
Unul dintre cele mai impresionante feluri de a rezista împotriva comunismului a fost reprezentat de mărturia creştină. Există mărturisitori care provin din toate cultele creştine. Din păcate, tot mai mulţi dintre ei trec la cele eterne şi, o dată cu ei, dispar multe modele pentru contemporani. Ultimul din această serie de părinţi ai închisorilor este arhimandritul Arsenie Papacioc. El era considerat drept unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române.
„Nu există păcat mic”
Arsenie Papacioc a fost o personalitate exemplară. El a pătimit din plin pentru convingerile sale politice, iar în închisoare şi-a întărit credinţa creştină, apoi a devenit un apostol modern pentru miile de credincioşi pe care i-a spovedit şi i-a îndrumat. Viaţa arhimandritului Arsenie Papacioc a cunoscut o turnură de o duritate extremă în anul 1941. Tânărul Anghel (numele de mirean) Papacioc a fost aruncat în închisoare de către auto-rităţile româneşti, în timpul guvernării generalului, apoi mareşalului Ion Antonescu. Vina lui Anghel Papacioc era una politică era adept al Mişcării Legionare, care promova o ideologie fascistă. Unii dintre adepţii acestei mişcări, apropiate de nazismul german, s-au făcut vinovaţi de crime oribile, precum asasinarea unui număr însemnat de evrei ori a unor personalităţi antilegionare, precum Nicolae Iorga.
Ajunsă la putere în momentul destrămării României Mari, Mişcarea Legionară a încercat să îl înlăture de la putere pe generalul Ion Antonescu. Însă bătălia a fost câştigată de Ion Antonescu, iar mii de fascişti români au ajuns în închisori. Printre ei, Anghel Papacioc. În închisoare, tânărul legionar a avut ocazia să îşi aprofundeze ataşamentul faţă de creştinism. În anul 1946, ca urmare a unui pact între expo-nen-ţii totalitarismului, adică liderii comunişti şi cei legionari, cei mai mulţi dintre adepţii Mişcării Legionare au fost eliberaţi din închisori. Anghel Papacioc a decis să renunţe la politică şi să se călugărească, sub numele de Arsenie. El a intrat în comunitatea monahală de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. În perioada 1949- 1950, Arsenie Papacioc a lucrat la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1954 şi 1958, părintele Arsenie Papacioc a fost numit duhovnic al Mănăstirii Slatina. Preocuparea sa pentru adâncirea credinţei l-a făcut să se alăture grupului „Rugul Aprins”, o mişcare spirituală care promova reflecţia asupra valorilor esenţiale ale creştinis-mu-lui. Însă, pentru că autori-tăţile comuniste considerau „Rugul Aprins” drept o mişcare politică deghizată, a început prigoana împotriva membrilor grupului. În anul 1958, fără să fi avut vreo vină concretă, părintele Arsenie Papacioc a fost arestat şi aruncat în Zarca Aiudului. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare.
Presiunile internaţionale asupra regimului comunist din România au determinat, în anul 1964, eliberarea celor mai mulţi dintre deţinuţii politici. Printre ei, şi părintele Arsenie Boca. Memorialistica închisorilor arată că marele duhovnic nu a abdicat nici o clipă de la credinţa sa. El a adus alinare, prin ajutorul spiritual şi prin exemplul său viu, celorlalţi deţinuţi din Aiud, printre care se număra marele filosof Mircea Vulcănescu, ucis prin înfometare şi frig în temniţa din inima Transilvaniei şi care a fost îngropat în zona cunoscută sub numele de Râpa Robilor din Aiud. După eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc şi-a reluat apostolatul. Din anul 1974 şi până la moarte a fost duhovnicul mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Cei care l-au cunoscut spun că el era practicantul unui creştinism fără compromisuri. Pentru gândirea sa teologică este ilustrativ fragmentul în care spunea că „Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească”.
Academicianul de după gratii
Un destin asemănător cu cel al lui Arsenie Papacioc l-a avut şi profesorul Dumitru Stăniloaie. Este vorba de unul dintre cei mai profunzi teologi ortodocşi ai secolului XX. Dumitru Stăniloaie a absolvit, mai întâi, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucu-reşti, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi. El şi-a obţinut doctoratul în Teologie, la Cernăuţi, în anul 1928. Dumitru Stăniloaie, care a devenit preot de mir şi care a trecut prin suferinţa pierderii unora dintre copiii săi, a studiat, de asemenea, la Atena, München, Berlin, Paris şi Belgrad. A fost profesor la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, iar din anul 1947, a fost transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. În perioada 1958 – 1963, şi părintele Dumitru Stăniloaie a fost închis în tem-niţa Aiudului, pentru „vina” de a fi frecventat reuniunile „Rugului Aprins”. După 1990 a devenit membru al Academiei Române.
Convertirea lui Steinhardt
Un alt părinte al închisorilor este Nicolae Steinhardt. El s-a născut lângă Bucureşti, în comuna Pantelimon, într-o familie evreiască. În perioada interbelică, a intrat în mediile literare din Bucureşti, inclusiv în cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Aici i-a întâlnit pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica. Nicolae Steinhardt s-a orientat, în paralel, către studii juridice. El şi-a luat licenţa în Drept şi în Litere la Universitatea din Bucureşti, iar apoi a obţinut doctoratul în Drept Constituţional. Nicolae Steinhardt a început să lucreze la Revista Fundaţiilor Regale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinhardt a fost îndepărtat din redacţie din cauza originii sale evreieşti, dar revine după 1944. Nicolae Steinhardt a fost arestat în anul 1958, împreună cu Constantin Noica. Pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva prietenilor săi, a fost condamnat la 13 ani de închisoare. Însă închisoarea va fi, pentru Nicolae Steinhardt, o şcoală mai înaltă decât Universitatea.
La 15 martie 1960, el a decis să se convertească la creştinism şi a fost botezat de marele ieromonah ortodox basarabean Mina Dobzeu, în prezenţa unor preoţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi, pentru că Nicolae Steinhardt a vrut să dea botezului său un caracter ecumenic. A fost eliberat în 1964. În anul 1978 a fost acceptat ca bibliotecar al Mănăstirii Rohia, iar în 1980 a devenit
călugăr al acestei mănăstiri. Nicolae Steinhardt a murit în anul 1989 şi a fost înmormântat lângă mănăstire.
Convertirea lui Richard Wurmbrand
O poveste asemănătoare cu cea a lui Nicolae Steinhardt era cea a unui alt apostol al închisorilor. Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevărate saga a secolului XX. Născut într-o familie evreiască, în tinereţe, el a aderat la mişcarea comunistă. În timp însă, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucureşti, religia creştină, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi împotriva fascismului şi a salvat numeroşi tineri evrei de la deportare. Apoi, a început lupta împotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temniţă. În cele din urmă, eliberat din închisoare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizaţie care îi susţine pe creştinii persecutaţi de pe toată planeta. Richard Wurmbrand a avut satisfacţia să vadă prăbuşirea celor două regimuri dictatoriale, fascismul şi comunismul. Pastorul lutheran a murit în anul 2001. Încă din timpul vieţii, el fusese supranumit „Apostolul de după Cortina de Fier”.
A preferat temniţa purpurei de cardinal
O altă figură emblematică pentru rezistenţa creştinilor în închisorile comuniste este cea a episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie. El era unul dintre artizanii Marii Uniri din 1918 şi a fost unul dintre liderii românilor ardeleni în timpul ocupaţiei horthyste din Transilvania de Nord. Iuliu Hossu a fost aruncat în temniţă după ce autorităţile comuniste au interzis Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Patriarhul Justinian Marina i-a propus demnitatea de mitropolit ortodox al Moldovei, în schimbul renunţării la credinţa catolică. Iuliu Hossu a refuzat. „Cre-dinţa noastră este viaţa noastră!”, a fost principiul care l-a călăuzit, alături de ceilalţi 11 episcopi greco-catolici care au trecut prin temniţele comuniste. În 1969, Papa Paul al VI-lea i-a oferit purpura de cardinal. Autorităţile comuniste erau dispuse să îl elibereze pe Iuliu Hossu ca să îşi ia în primire demnitatea de prinţ al Bisericii Catolice, dar el a refuzat să părăsească ţara. Iuliu Hossu a pierit în temniţă un an mai târziu.
Martiri beatificaţi
Cei mai mulţi dintre apostolii închisorilor au faimă de sfinţenie. Unii dintre ei au fost deja canonizaţi. Este vorba de doi episcopi romano-catolici, Szilard Bogdanffy de Oradea şi de Johann Scheffler de Satu Mare. Practic, primii sfinţi care au trecut prin Purgatoriul închisorilor comuniste din România sunt de origine maghiară şi germană. Însă credincioşii din România se roagă pentru ridicarea la cinstea altarelor a tuturor celor care au fost apostoli ai temniţelor comuniste, închişi pentru credinţa lor în Iisus Hristos.
