La lotul naţional feminin de gimnastică s-a produs inevitabilul. Sincer să fiu, nu ştiu de ce au pierdut Bellu şi Bitang cinci ani acceptând diverse funcţii mai mult birocratice în loc să facă ce ştiu ei cel mai bine: să antreneze, să inventeze loturi şi fete şi să aducă acasă plase pline cu medalii olimpice, mondiale sau europene.
Nu mi-a plăcut niciodată de Nicolae Forminte, un tip ţâfnos, arţăgos şi încrezut sau, poate, doar o persoană căreia îi plăcea să pozeze în aceste ipostaze. Dar l-am înţeles în toţi aceşti ani în care a stat având în spate permanenta comparaţie cu Bellu şi Bitang şi în faţă iminenta ameninţare a schimbării cu Bellu şi Bitang. Timp de cinci ani, Forminte a trăit având permanent în faţă imaginea celor doi antrenori în locul cărora venise, iar în discuţiile cu ziariştii sau cu oricine altcineva era interesat de lotul de gimnastică una din trei fraze era referitoare la Bellu şi Bitang. Pentru el, cu siguranţă, a fost un coşmar.
Când au plecat de la lotul de gimnastică, Bellu şi Bitang au spus că s-a încheiat un ciclu din viaţa lor şi că vor linişte. Teoretic, unii i-au crezut. Practic, toată lumea a ştiut că va veni ziua în care se vor întoarce la lot pentru a-şi continua treaba. Dacă ar fi vrut să se despartă de sport, de gimnastică, cei doi nu ar fi acceptat posturi înalte în conducerea sportului românesc, la Preşedinţie, minister sau Comitetul Olimpic. Dar ei au stat mereu acolo, au fost ca un ghimpe, iar prezenţa lor a alimentat continuu ideea că se vor întoarce. Şi au făcut-o. Pentru cei doi antrenori este o provocare incredibilă. La Londra 2012 vor trebui să aibă rezultate de excepţie, altfel nu vor fi menajaţi şi, cu siguranţă, vor trebui să facă faţă unui tir de critici. Mai mult, în mâinile lor probabil că stă tot viitorul gimnasticii româneşti. Pentru că de la entuziasmul de acum al revenirii la „dacă nici Bellu şi Bitang nu au reuşit” e numai un pas.
