Uneori poezia il ia prin surprindere pe cronicar, asa cum ni s-a intamplat si noua parcurgand cele doua editii ale lui Vlad Cerna Jerca: “Toamna cocorilor” (Editura “Eurostampa”, 2004) si “Dor de caii mei sublimi” (Editura “Eubeea”, 2005), tiparite asemanator, cu coperti negru lacuit cu alb, insemne prevestitoare de continut. Il stiam pe autor mai demult din alte carti, si prin participarea la unele cenacluri literare timisorene, rapid in a exersa spontan epigrame reusite, dar si din vestile onorante, precum aceea a premiului la un concurs pe tara de scenarii de film.
Cele doua carti ne pun in fata un poet surprinzator prin ingemanarea versului cu miscarea lejera nu in valori sentimentele si lirice, cat acel stil folosit cu succes de Toparceanu pe vremuri, a carei poezie punea laolalta sentimentul si inteligenta. Vorba lui Pastorel, cel care cugeta putin cam sarcastic, cum ca “prin hrubele boltite ale unui suflet de poet toate vanturile sufla si toate glasurile trezesc ecouri”.
Aici se aseaza si sensul liric al lui Vlad Cernea Jerca, cel care in versuri sprintare, sub titlul “Asa-s poetii”, proclama: “Bogat n-am fost nicicand/ Prin buzunare/ Plangea un crivat fara incetare,/ Iar cand norocul ma-intalnea pe strada,/ Ma ocolea, ca-n brate sa nu-mi cada”. E vorba deci de poetul boem, dotat din belsug cu sentimente si inteligenta, dezlegand pas cu pas cele mai tainuite poteci amare-dulci ale nazuintelor spirituale.
Luand femeia ca priveliste, poetul se dezlantuie admirativ: “Femeia-i muza pentru toti poetii,/ Femeia-i plamadita cu migala,/ Femeia-i buna fiarta-n miezul vietii,/ Nici prea cruda, nici coapta-n sucul vietii/ Cu ochi angelici si ochi de serafin/ De-aceea-ntr-un cuvant, cand ma exprim,/ Femeia e vulcanul ce mocneste” etc.
Totodata, Vlad Cernea Jerca se revendica de la o intreaga mostenire a romantelor de altadata “Iti mai aduci aminte, Doamna”, “Privind femeia”, “Femeia-i inger” sau ca-n folclor “Bat-o norocul, femeie/ Desfac bumbacul, ea-l incheie” etc.
Ambele carti gemene se impart pe mai multe teme: “Desfrunziri in poeme”, “Jumatate mesteacan”, “Trezind memoria”, “Taci muza”, “Cinstire tie, Bachus”, “Cantec de inima verde”, tinandu-l pe cititor si curios, dar si insenindu-i fantezia, cu atat mai mult cu cat existenta in general e prea severa fata de cunoscutul fel de a fi al romanilor, fie si dupa 1989. Autorul stie nu numai sa rada in hohote sau ascunzandu-se hatru dupa cuvinte, dar si sa zambeasca numai, punand in atingere coardele sensibile ale duiosiei si dorului: “Priveste, mama, cerul cum se strange/Si pleoapa-i tot mai grea peste cuprins,/ Un nor, atins de purpura se frange/ Insangerand padurea inadins/ Prin luciul lunii, despicand tulpina/ Cand, vai, securea printre noi trecand/ Ne-a rupt in doua, risipindu-si tihna,/ Il mai zaresti pe tata cand si cand?”.
