În localitatea Greoni din judeţul Caraş Severin a avut loc o întâlnire de suflet a celor care în urmă cu mulţi ani, pe timp de noapte, au fost ridicaţi din paturi cu pistolul la ceafă, iar apoi au fost duşi cu forţa de la casele lor tocmai în pământurile înţelenite ale Bărăganului.
În anul 1951, 71 de oameni din Greoni au fost duşi cu trenurile de vite în sudul ţării ca să ridice şi acolo minunile de gospodării pe care le aveau acasă ,,paorii” de viţă veche, paur, care, în dragostea lui neţărmurită pentru ogorul său, aşa cum spunea un bătrân, ,,călca cu grijă pământul ca să nu-l supere”.
Deportare la vreme de noapte
“Securitatea şi trepăduşii comunişti au pătruns în casele oamenilor în toi de noapte sau în zori când ţăranul obosit după o zi de muncă pe câmp se odihneşte. Li s-a citit o condamnare emisă de un aşa zis Tribunal, după care li s-a permis să îşi ia doar caii, ceva unelte şi o boccea cu haine. În convoi cu puşca la spate, bărbaţi, femei şi copii au fost duşi la gară, urcaţi în bou-vagon şi expediaţi în Bărăgan”, spun localnicii. Deportarea a avut de Rusalii în anul 1951.
Dan Iosif, unul dintre deportaţi, spune că ,,pe cer s-a arătat cu vreo două zile înainte luna noua cu o stea strălucitoare în colţul de jos. Ne uitam tot satul şi ne minunam că ce o fi? Ce ne mai aşteptă? Că ăsta este un semn, nu se poate să fie luna aşa! Nimeni nu îşi aminteşte să mai fi fost aşa! Şi s-a adeverit semnul”… Au rămas acasă, în Banat, doar bătrânii de peste 70 de ani. Multe case au rămas goale şi Primăria le-au dat celor veniţi de prin ţară, de prin Moldova sau Dobrogea, ca să colonizeze gospodăriile rămase fără stăpâni.
Au fost strămutaţi din casele lor, din satele bogate ale Văii Caraşului, într-un loc unde nu existau nici măcar tufe de mărăcini, darmite copaci pentru lemnul de construcţie al caselor! Acestea, casele, se limitau la patru pari bătuţi în pământ cu sfoară de la unul la altul şi care marcau, astfel, locul în care aveau să trăiască ,,chiaburii bănăţeni” chiaburi care nu au avut altă vină decât aceea că au fost buni gospodari şi au ştiut să-şi lucreze ogorul şi cu capul, nu doar cu braţul.
Astfel au reuşit să-şi sporească averea. În primul an au locuit în bordeie săpate în pământ, iar după patru ani, când au plecat acasă, au lăsat în loc case trainice care mai dăinuie şi azi. Şi acum se vede diferenţa între case. Cele ale ,,chiaburilor bănăţeni” sunt în stil bănăţenesc, iar celelalte în stilul locului. “Din nou, paorele bănăţean a sfinţit pământul călcându-l cu grijă ca să nu-l supere. Şi pământul i-a mulţumit de grijă şi i-a dat rodul său bogat”, spun foştii deportaţi.
Rănile încă mai dor
Au trecut deja aproape şase decenii de atunci, dar rănile sufleteşti, chiar dacă s-au cicatrizat, încă se mai văd şi încă dor. La atâţia ani de când s-au întors acasă, cei 16 supravieţuitori se întâlnesc an de an în mijlocul satului, plâng, îi pomenesc pe cei plecaţi, deapănă amintiri şi spun că i-au iertat pe cei vinovaţi. I-au iertat, dar rămân amintirile. Aceste nu se uită, amintiri care dor şi după atâta vreme.
Calvarul, imortalizat în fotografii
La Reşiţa a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografii „Deportarea în Bărăgan”. Expoziţia a adus în memoria colectivă, prin intermediul imaginilor realizate între anii 1951-1954, soarta nefericită a unor familii de fruntaşi ai satelor cărăşene, obligaţi să îndure calvarul deportării în Bărăgan.
Manifestarea a fost dedicată împlinirii a 60 de ani de la începerea deportării, iar expoziţia a cuprins 50 de fotografii cu cei deportaţi în Bărăgan, dar şi picturi realizate de aceştia, din timpul deportării.
