Fabrica de ulei Argus a fost înfiinţată în 1943 de un grup de întreprinzători, în zona Obor din municipiul Constanţa, potrivit unui material realizat de Mediafax. Aceştia au cumpărat-o din Botoşani, au adus-o în Constanţa, bucată cu bucată, au montat-o acolo şi au pus-o în funcţiune.
Locul ales era avantajos pentru că pe actualul bulevard Alexandru Lăpuşneanu, aflat în imediata apropiere a fostei fabrici, era o linie ferată, iar zona era destul de aproape şi de port. Odată cu naţionalizarea, în 1948, denumirea fabricii, S.A.R Argus, a fost schimbată în „Întreprinderea de Ulei Constanţa“, unitatea funcţionând sub acest nume până la căderea regimului comunist, iar după 1990 a revenit la vechiul nume, cel de Argus.
Directorul tehnic al Argus, Sabin Robu, care lucrează la fabrica de ulei din 1990, spune că în 1968 a început o investiţie pentru construirea unei fabrici moderne, cu capacitate mai mare, la adresa la care Argus se găseşte şi astăzi, în strada Industrială numărul 1, iar cele două unităţi au funcţionat împreună până în anul 1980, când vechea unitate a fost dezafectată. „Construcţia unei fabrici mai moderne în perimetrul care astăzi se numeşte Zona Industrială a început în 1968. Aşa era conceput înainte, ca fiecare regiune să aibă o fabrică de ulei, de bere, de pâine, şi toate acestea au fost ridicate în această zonă în perioada aceea“, mai spune directorul tehnic al Argus.
După construirea noului sediu toate echipamentele pentru dotarea noii fabrici au fost importate de la firme din Vest şi au fost folosite mai bine de 30 de ani, o parte dintre acestea regăsindu-se şi astăzi în dotarea fabricii.
Echipamente importate din Belgia
„Când a fost făcută fabrica era o deschidere spre Vest şi mare parte din echipamente au fost importate de acolo. Astfel, tot ce ţine de partea de rafinare şi extracţie a fost importat de la o firmă din Belgia, mare proiectant de tehnologii şi instalaţii pentru industria uleiului. Partea de rafinare şi extracţie şi partea de prelucrare brută au fost luate din Elveţia, iar presele erau Krupp. Echipamentele au rămas până în 1990, o parte dintre acestea încă mai sunt, altele s-au schimbat, de exemplu, presele au fost înlocuite cu unele adaptate de industria noastră», afirmă directorul tehnic. Iancu Goga, coordonator la Biroul Producţie, angajat al Argus din 1988, spune că încă se mai folosesc vechile instalaţii pentru presare şi prăjire, după ce au fost supuse unor reparaţii capitale, în timp ce echipamentele folosite la rafinărie şi îmbuteliere au fost înlocuite cu unele moderne. Tot el îşi aminteşte că au fost probleme cu echipamentele achiziţionate la începutul anilor ’70 şi după anii ’80, când nu mai erau importate piese de schimb şi utilajele începuseră să se deterioreze. „Cu timpul, au început să se uzeze multe echipamente. Este adevărat că până în anii ’70 au fost realizate multe investiţii, dar până în 1990 puţine echipamente au fost modernizate. Unele dintre ele începuseră să fie depăşite, iar eficienţa lor nu mai era ca la început. Prin anii ’80 apăreau tot felul de probleme, nu se mai importau utilaje noi, nu aveam cu ce să înlocuim piesele defecte. Unele au fost adaptate de industria românească, dar nu prea erau de calitate şi din acest motiv aveam opriri dese pentru lucruri mărunte. Lucrul bun după 1990 a fost că ni s-a permis să luăm piese de schimb şi am putut remedia problemele, iar ulterior am putut moderniza echipamentele“, a menţionat Iancu Goga.
O linie de ulei de soia, primită de la statul chinez, funcţională până la începutul anilor ‹90
Argus a avut şi o linie care producea ulei de soia, primită din partea statului chinez şi care a funcţionat până la începutul anilor ’90. Linia de prelucrat soia a fost primită în 1975 ca ajutor din partea statului chinez. Argus aducea soia din import şi o prelucra obţinând şrotul folosit pentru hrana animalelor, fiind obţinute aproximativ 110 tone pe zi. Diferenţa dintre soia şi floarea-soarelui este că prima se cultivă şi se prelucrează în special pentru şrot, necesar animalelor, în timp ce la floarea-soarelui produsul numărul unu este uleiul, iar şrotul este secundar, spun specialiştii. Ei explică şi care este drumul parcurs de seminţele de floarea-soarelui până sunt transformate în ulei: ele sunt precurăţate şi, în funcţie de umiditate, sunt trecute fie la uscare, fie direct la depozitare în silozul de materie primă, unde este supravegheată permanent temperatura pe timpul depozitării, după care sunt transferate la Secţia de descojitorie. „Sămânţa de floarea-soarelui se curăţă, rămâne miezul, acesta se macină, se prăjeşte, se presează şi astfel se produce uleiul brut de presă. Apoi, se foloseşte un dizolvant de extracţie, iar amestecul de grăsime rezultat se distilează, se evaporă şi rămâne uleiul brut de extracţie. Acesta intră în instalaţiile rafinare, sunt scoase diferite componente din acesta, devine transparent, cu un aspect plăcut, comestibil şi intră la îmbuteliere. Urmează etapa de ambalare şi de livrare“, explică Iancu Goga.
În comunism era exportat ulei brut, care printr-o conductă din fabrică până în port ajungea direct în vapoare
În perioada comunistă, Argus exporta numai ulei brut, în timp ce uleiul rafinat era destinat exclusiv pieţei interne. Directorul tehnic spune că exista o conductă de la fabrică până în port, iar de acolo uleiul ajungea direct în vapoare, în timp ce pentru piaţa internă exista uleiul la sticla de jumătate de litru şi de 0,7 litri.
„Aveam ca facilitate o linie de pompare direct de la Argus, o conductă care ajungea până în port la o altă întreprindere de stat şi de acolo se pompa până se umplea vaporul. Nu se exporta ulei rafinat, ci doar ulei brut. Uleiul rafinat era pentru consumul intern şi pe acea vremea era îmbuteliat doar la sticlă, la cea de jumătate de litru, şi produceam şi un ulei la sticlă de 0,7 litri. Acesta era un ulei extra pentru salate, realizat dintr-un amestec de rapiţă şi floarea-soarelui”, a explicat Sabin Robu.
Prima linie de îmbuteliere la sticlă a funcţionat de la construcţia noului sediu şi până în 1994, când a fost cumpărată o altă linie tot pentru îmbutelierea la sticlă, dar de provenienţă italiană.
„Prin 1996 ne-am gândit să încercăm îmbutelierea la PET-uri. Pentru că nu începuse producţia de butelii PET, cumpăram de undeva din ţară butelii PET de un litru şi le îmbuteliam. Am încercat să probăm piaţa cu această linie, am văzut că prinde şi în prezent utilizăm numai îmbutelierea la PET-uri”, a subliniat directorul tehnic.
El a precizat că este şi un alt avantaj la PET-uri faţă de îmbutelierea la sticlă. „Înainte de 1989, sticla de ulei şi cea de bere erau asemănătoare. Atunci, toate sticlele se colectau, nu se făcea diferenţă că unele erau de ulei, altele de bere, la centrele de colectare erau spălate, dar într-un fel speli o sticlă de ulei şi în altfel una de bere”, a mai spus Sabin Robu.
Angajaţii Argus, premiaţi de Partidul Comunist cu excursii la munte
Fabrica a fost una dintre cele mai performante din perioada comunistă şi acest fapt i-a adus o distincţie din partea autorităţilor de la acea vreme. Angajaţii Argus au fost premiaţi în 1989 pentru rezultatele obţinute, iar ca recompensă urmau să plece în excursie la munte. Pentru că nu puteau să părăsească toţi fabrica în acelaşi timp, muncitorii au fost împărţiţi în două grupe, unii urmând să meargă în noiembrie, iar ceilalţi în decembrie. A venit Revoluţia, iar excursia din decembrie a fost anulată.
„În 1989 cred că erau 17 fabrici de ulei în ţară. În noiembrie 1989, Argus a luat locul I sau II pe ţară, iar salariaţii primiseră ca premiu câte o excursie la munte. Pentru că nu puteau pleca toţi în acelaşi timp au fost împărţiţi în două grupe. Prima grupă a mers în noiembrie, iar ceilalţi urmau să plece după 15 decembrie. Aceştia însă nu au mai plecat deoarece excursia a fost anulată pentru că începuse Revoluţia la Timişoara”, povesteşte Sabin Robu.
Angajaţii spun că Argus nu a fost pe lista vizitelor făcute de „greii” Partidului Comunist şi că în afara unei sosiri a lui Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul de la acea vreme, de la începutul anilor ’70, fabrica a fost ocolită de celebrele vizite de lucru ale reprezentanţilor PCR de la Bucureşti. Totuşi, Ecaterina Măndilă, şef Biroul Producţie, îşi aminteşte că în 1985, anul în care s-a angajat la Argus, fuseseră informaţi că urmau să primească vizita lui Ion Dincă, care a fost aşteptat toată vara, timp în care muncitorii au spălat continuu curtea şi utilajele.
„În 1985, l-am aşteptat pe Ion Dincă toată vara. Dacă n-am spălat curtea, dacă n-am spălat utilajele! Toată lumea venea şi făcea treaba la prima oră, ieşea în curte la măturat, la spălat, la vopsit gardul. Şi până la urmă a venit la fabrica de bere, care are sediul chiar lângă Argus, şi la noi nu a mai intrat”, spune Ecaterina Măndilă.
Ea povesteşte că Argus a fost pentru cei care au lucrat aici ca o a doua casă, în fabrică întemeindu-se familii şi fiind legate prietenii care au durat zeci de ani: „Veneau tineri de pe băncile şcoli profesionale, se cunoşteau aici, se căsătoreau, erau cununaţi de colegul lor şi aşa se întemeiau familii şi legau prietenii trainice”.
Mai erau şi cazurile în care părinţii şi copiii lor erau colegi de muncă, dar „nu era o chestiune de nepotism”. „Dacă părinţii îşi aduceau copilul aici îşi puneau obrazul pentru el, copilul era interesat să nu îşi facă părinţii de râs”, explică Ecaterina Măndilă.
Ea îşi aminteşte că cei care veneau să se angajeze erau bine pregătiţi şi că permanent se făceau cursuri cu noutăţile apărute în acest domeniu.
„Veneau direct de pe băncile şcolii şi erau foarte bine pregătiţi, ştiau cartea «Industria Uleiului» din scoarţă-n scoarţă. În afară de practica făcută în fabrică în timpul şcolii, mai era şi pregătirea în cadrul societăţii şi în plus se făceau cursuri regulate cu ce mai apărea nou la Centrala uleiului. Anual, se dădeau teste scrise şi puteai să avansezi, să treci de la o grupă la alta”, susţine femeia.
Cei care lucrează în fabrică din acea perioadă spun că înainte de 1989 tinerii erau interesaţi să îşi facă o carieră în această industrie, însă acum dorinţa lor nu mai este aşa de mare – vin să vadă despre ce este vorba, dar foarte puţini aleg să rămână.
„Înainte de 1989, fiecare liceu industrial era patronat de o întreprindere. De exemplu, noi patronam Liceul de Industrie Alimentară, CET-ul patrona Liceul Energetic, Liceul Naval era patronat de Şantierul Naval. Elevii, când aveau de făcut practică, veneau în fabrică, erau repartizaţi de diferite secţii, iar la sfârşitul acestei perioade aflau dacă le place sau nu le place să lucreze aici, iar după ce terminau şcoala se puteau angaja”, spune directorul tehnic Sabin Robu, precizând că şi acum mai vin tineri, dar că, în general, nu prea mai sunt interesaţi să rămână.
După Revoluţie, Argus avea în jur de 600 de angajaţi, acum mai are aproximativ 200
În ultimii ani ai perioadei comuniste, fabrica de ulei avea 480 de angajaţi, dar cel mai mare număr de salariaţi avea să fie atins după Revoluţia din 1989, când aproximativ 600 de persoane lucrau la Argus.
Cu timpul, numărul lor s-a redus, iar acum Argus mai are aproximativ 200 de angajaţi. Directorul tehnic Sabin Robu spune că această scădere a numărului de salariaţi s-a produs în timp, începând din perioada 1992-1993, atunci când s-a închis linia de soia a fabricii şi continuând treptat cu perioada de retehnologizare. De asemenea, directorul tehnic mai susţine că, spre deosebire de alte unităţi, după căderea comunismului la Argus nu s-au înregistrat mişcări de protest.
Uleiul de la Argus, vândut pe piaţa internă sub branduri proprii, dar şi ale unor supermarketuri
După privatizarea societăţii prin metoda MEBO, între anii 1994 – 1996, au fost făcute investiţii care au dus la modernizarea fabricii. Este cazul secţiei Rafinărie, în anii 1999 şi în 2004, ceea ce a dus la creşterea capacităţii de la 70 de tone pe zi în timpul regimului comunist la 150 tone pe zi în perioada post-comunistă. Totodată, din anul 2005 a fost modernizată linia de îmbuteliere de 1 litru, fabrica achiziţionând şi o linie de îmbuteliere în bidoane de 2 litri.
În prezent, Argus vinde ulei pe piaţa internă, pe lângă produsele proprii fabrica îmbuteliind şi pentru marile lanţuri de magazine. „Vindem foarte mult prin ce înseamnă lanţuri de supermarket. Vindem şi sub brandurilenoastre proprii, însemnând brandul nostru premium Argus, Tomis, Sora Soarelui, dar în plus îmbuteliem sub brandurile supermarketurilor. Nu este nicio diferenţă din punct de vedere al calităţii uleiului, diferenţele de preţ dintre mărcile de ulei produse de noi fiind date doar de tipul ambalajului şi de costurile de marketing . Sunt nişte proceduri comerciale prin care supermarketurile oferă discounturi, au oferte speciale. Ei negociează un preţ cu noi, se bazează pe faptul că o să vândă un anumit volum de produse, şi atunci îşi permit să lase un discount şi astfel apar ofertele speciale la preţuri de 4,99 lei sau 5,99 lei sticla”, explică directorul tehnic, subliniind că Argus a rămas printre puţinele fabrici de ulei din ţară cu capital autohton.
Preluare agresivă: episodul Chelu
Fabrica a fost privatizată prin metoda MEBO, în anii 1994-1995. A fost condusă, până de curând, de Vasile Leu. În 2011 a trăit cea mai neagră perioadă a sa. Controversatul om de afaceri Cătălin Chelu a început să cumpere acţiuni, iar în septembrie 2011 a preluat cu forţa conducerea companiei şi a blocat accesul administratorilor legali în sediul companiei. După zece luni noua conducere a preluat gestiunea. Între timp, Chelu a fost condamnat la închisoare în cazul Fătuloiu. În prezent, cu mai multe procese pe rol, conducerea Argus încearcă să recupereze sumele aferente unor contracte încheiate cu diverse firme ale lui Chelu. Bunurile respective fie nu au mai fost livrate către fabrica de ulei, fie erau total nefolositoare acesteia. Una dintre cele mai mari datorii este de peste 5 milioane de lei: o firmă controlată de Chelu a cumpărat ulei pe care a „uitat“ să-l plătească.
