La Timisoara s-a vorbit pentru prima data, la 11 martie 1990, de inlaturarea din structurile de con-ducere ale noului stat democratic romanesc a celor care au colaborat cu sinistra Securitate. Lustratia, denumire sub care e cunoscut astazi demersul celor catorva intelectuali timisoreni, n-a fost aplicata, insa, niciodata in Romania. Abia acum, la mai bine de 16 ani de la Revolutie, un proiect se zbate sa iasa la lumina din diferitele „comitete si comitii” parlamentare.
Un mare soc a avut Societatea „Timisoara”, initiatoarea Legii Lustratiei, cand proiectul a trecut de Senat. Se spera, in primavara, ca va fi floare la ureche procedura de adoptare a noii prevederi in Camera Deputatilor. Lucrurile nu stau, insa, nici pe departe asa.
Dupa esecul incercarii de introducere a legii in sesiunea extraordinara din vara, proiectul e acum la Comisia Juridica a camerei inferioare a Parlamentului. In acelasi timp, Societatea „Timisoara” anunta ca ar dori sa aduca o serie de amendamente la proiectul initial. Unul dintre ele socheaza – perioada de stat pe „tusa” pentru fostii colaboratori ar urma sa fie redusa la doar cinci ani, fata de zece cat era inainte si cat se cerea prin celebrul Punct 8 al Proclamatiei de la Timisoara.
La fel de interesanta mi se pare intalnirea membrilor Societatii cu presedintele Camerei Deputatilor, derulata zilele trecute. Poate tonul acid al legii sa-i fi speriat pe deputati, facandu-i sa ceara, prin intermediul sefului lor, un fel de „clementa” ori poate chiar initiatorii au ajuns la concluzia ca e desuet acum sa lustrezi pe zece ani politicienii dovediti colaboratori ai fostelor structuri comuniste.
In cazul lustratiei, insa, sintagma „mai bine asa, decat deloc”, nu-si are rostul. Exemple sunt cu duiumul in sprijinul acestei afirmatii: avem inca senatori si deputati dovediti drept semnatari de angajamente cu Securitatea, care inca peroreaza de la tribuna Parlamentului, in numele unui popor pe care l-au turnat cu prima ocazie la „secu”.
Un alt exemplu este acela ca serviciile secrete sunt inca intesate de fosti ofiteri ai statului comunist, care acum apara noul stat de drept.
Singurul lucru care este pe de-plin justificat in aceasta situatie este dorinta initiatorilor legii de a scapa de eventualele acuze de „neconstitutionalitate”. Sunt, recunosc autori, cuvinte care pot fi rastalmacite si care trebuie neaparat schimbate, pentru a inlatura orice dubiu. Cu atat mai mult, cu cat Societatea „Timisoara” s-a cam fript rau de tot cu Legea Lustratiei, care a ajuns sa fie promovata in Parlamentul Romaniei si de Mona Musca, deputat dovedit a fi, de fapt, „informatorul Dana”.
Dupa aceasta „supa” prea fierbinte, e de inteles de ce si iaurtul are acum o incandescenta cel putin dubioasa. Indiferent de motivele care au dus la amendarea Legii Lustratiei, cert este ca Timisoara in sine a facut un mare compromis, abdicand de la unul dintre principiile Proclamatiei care i-a atras, in primii ani de dupa Revolutie, oprobiul unei natiuni, ramasa tributara vechilor metehne. Iar spiritul orasului care s-a ridicat in 1989 impotriva comunismului, iar dupa '90 a relicvelor celui mai odios dintre sistemele politice, a incasat o veritabila lovitura sub centura.
