Ascensiunea Frontului Naţional în Franţa, a UKIP în Marea Britanie şi a Finlandezilor în Finlanda reprezintă expresia unui curent eurosceptic în creştere în Europa. Un scor bun al acestora la alegerile europene de anul viitor va forţa partidele tradiţionale să-şi modifice agenda şi poziţiile faţă de integrarea europeană. O analiză realizată de Financial Times susţine că acest lucru se întâmplă deja şi că viitorul Europei este în cumpănă.
Frontul Naţional a câştigat categoric alegerile locale des-fă-şurate duminica trecută pe Coasta de Azur sunând alarma în viaţa politică a Franţei. Sondajele de opinie susţin că partidul condus de Marine Le Pen ar obţine 24% din voturi dacă alegerile europene ar avea loc acum, plasând FN pe prima poziţie, înainte de UMP (centru-dreapta) şi de socialiştii preşedintelui Hollande, care în ritmul acesta se îndreaptă spre o catastrofă electorală.
Spre deosebire de tatăl său, condamnat pentru remarcele sale xenofobe şi antisemite, Marine Le Pen a avut grijă să se ţină departe de orice subiect cu caracter rasial şi s-a concentrat asupra problemelor economice şi sociale cu care se confruntă Franţa şi îşi duce lupta politică sub steagul suveranităţii Franţei. În pofida eforturilor lui Le Pen de a reinventa Frontul Naţional ca partid de dreapta frecventabil, filonul mainstream al politicii şi presei franceze continuă să-l numească „formaţiune de extremă dreaptă”, dar această caracterizare nu mai este suficientă pentru a-i ţine pe francezi departe de acest partid.
Până şi celebrul Alain Delon şi-a atras critici violente din partea presei după ce a declarat că îi înţelege perfect pe simpatizanţii FN. Dacă nu se trezesc la timp, şi nu răspund îngrijorărilor francezilor, partidele tradiţionale ar putea fi umilite la viitoarele alegeri europene de Frontul Naţional, care 6,34% cât a obţinut în 2009, la 24% acum, înregistrează cea mai spectaculoasă ascensiune din Europa a unui partid populist. Semne că partidele mainstream au înţeles mesajul există şi, din păcate, ele sunt proaste. Sub presiunea Frontului Naţio-nal şi a lui Marine Le Pen, care a cerut desfiin-ţarea cu totul sau, dacă nu, ieşirea Franţei din acordul Schengen, guvernul socialist şi-a modificat, bunăoară, poziţia faţă de aderarea României şi Bulgariei la spaţiul de liberă circulaţie. De extremă dreaptă sau nu, FN a devenit o forţă care modelează politicile guver-nanţilor, chiar dacă aceştia reprezintă stânga „luminată”, „progresistă” „tolerantă“ şi „proeuropeană”.
Independenţa Marii Britanii, la Bruxelles
În Marea Britanie, Partidul Independenţei (UKIP) al lui Nigel Farage, a ajuns la 11% în sondaje, faţă de 7% cât a obţinut în 2009. Paradoxul face ca, deşi Farage militează pentru ieşirea imediată a Marii Britanii din Uniunea Europeană, cea mai bună platformă a UKIP se află la Bruxelles şi Strasbourg, ceea l-a transformat pe liderul său într-o vedetă politică europeană. Datorită sistemului electoral din Marea Britanie (first past the post, uninominal pur în care primul din cursă câştigă, indiferent de procent), UKIP nu are nici un reprezentant în Parlamentul de la Londra pentru că nu a găsit încă un colegiu în care să aibă o reprezentare suficient de puternică. Acest lucru s-ar putea schimba la legislativele de anul viitor, când UKIP susţine că a reuşit să-şi asigure cel puţin două mandate, dar există analize care susţin că nici cu 17% nu are asigurată prezenţa în Parlament. La alegerile europene se votează însă pe liste, iar anul viitor va fi un test privind ascensiunea reală a UKIP şi Farage. Şi în Regatul Unit, partidele tradiţionale încearcă să minimizeze fenomenul, dar, în paralel, guvernul duce o campanie susţinută împotriva imigranţilor ilegali, iar David Cameron a propus o reformă a UE în sensul repatrierii puterilor cedate Bruxelles-ului „pentru a salva Europa de ea însăşi” şi a promis organizarea unui referendum privind rămânerea Marii Britanii în UE.
Finlandezi adevăraţi
În 2011, Adevăraţii Finlandezi (care recent şi-au schimbat numele în Finlandezii) au obţinut 19% la alegerile legislative, cu un procent sub partidul câştigător, Coaliţia Naţională, lăsând Europa cu gura căscată. Succesul „Finlandezilor” a fost construit pe o platformă în care se cerea Bruxelles-ului sfârşitul bailout-urilor, care împovărează cetăţeanul finlandez şi o Uniune mai laxă, unde, de exemplu, copiii finlandezi nu mai sunt obligaţi, prin lege, să înveţe suedeza. În Olanda, partidul lui Geert Wilders, Partidul Libertăţii a pierdut serios la ultimele alegeri, dar curentul eurosceptic şi antiimigraţie devine tot mai puternic într-o ţară care altădată era printre cele mai proeuropene de pe continent. Sub presiunea lui Wilders, premierul liberal al Olandei, Mark Rutte a publicat în luna iunie o listă cu 54 de domenii în care politicile publice ar trebui să rămână la nivel naţional şi să nu fie transferate Bruxelles-ului.
Acest fenomen se manifestă peste tot în Europa, unde numărul scepticilor a ajuns să-l depăşească pe cel al eurooptimiştilor – 43% faţă de 40% – iar partidele care ar putea obţine până la 30% la europarlamentare. Potrivit FT, această ascensiune a stârnit oroarea Bruxelles-ului unde este privită ca o nouă invazie barbară. Între timp, „barbarii” dau dovadă de remarcabilă civilizaţie, în pofida eforturilor de a-i descrie drept extremişti naţionalişti situaţi la marginea smintită a spectrului politic. Potrivit Financial Times, există un efort de coordonare între euroscepticii Europei, ilustrată de o recentă întâlnire, la Paris, între Geert Wilders şi Marine Le Pen şi încurajată de un ONG bruxellez, Alianţa Europeană Pentru Libertate, înfiinţată cu trei ani în urmă de un membru al UKIP şi care sapă la temelia UE chiar din umbra Parlamentului European, unde îşi are sediul. Pe de altă parte au grijă să nu fie asociaţi cu formaţiuni neo-fasciste gen Jobbik, din Ungaria sau Zorii Aurii din Grecia. Nigel Farage este precaut chiar şi în privinţa unei apropieri prea mari de Frontul Naţional din cauza trecutului antisemit al acestui partid, deşi recunoaşte eforturile lui Marine Le Pen de a o rupe cu trecutul.
Partidele populiste au devenit foarte rapid o forţă şi deşi nu a ajuns încă să decidă politica europeană, deja o influenţează. Cu numai un an în urmă, nu se discuta decât despre „mai multă Europă”, cedarea tot mai multor puteri către Comisie şi chiar despre federalizare, iar Angela Merkel era în fruntea marşului. La alegerile de luna trecută tânărul partid eurosceptic Alternativa pentru Germania a fost la câteva zecimi de intrarea în Bundestag, iar CDU a dus o campanie victorioasă în care nu s-a vorbit absolut deloc de „mai multă Europă”, ci dimpotrivă, despre nevoia ca Europa naţiunilor să meargă înainte mai degrabă prin acorduri bilaterale şi/sau regionale şi mai puţin prin centralizare şi întărirea tratatelor. Şi, de obicei, se întâmplă cum vrea Germania.
