Un casap ca Bashar al-Assad nu părăsește puterea de bunăvoie, ci doar prin forță armată externă. Intervenția brutală a Rusiei și Iranului în susținerea regimului care le-a promis monopol pe gazele din Mediterana a zădărnicit intervențiile militare ale coaliției conduse de SUA.
Toată lumea a început să vehiculeze ideea „soluției politice“ pentru Siria, Rusia insistând să păstreze regimul Assad, cu el în frunte, dar „reformat”. Se vorbește de „reconciliere”. Lăsând la o parte măcelul pornit de regimul Assad asupra poporului revoltat împotriva clanului, nici înainte de revoluție nu exista vreo conciliere. Nimeni nu avea voie să critice regimul și pe „iubitul” conducător. Aflăm povestea tulburătoare a unui sirian care locuiește acum în România, cum a fost tocat de Securitatea lui Bashar pentru că a spus față de cine nu trebuia că regimul lui Ceaușescu e mult mai blând decât regimul Assad. Pentru dr. Jamal Nabhan, ca și pentru mulți, mulți alții care au pățit la fel, nu există reconciliere cu regimul. Reconcilierea nu-i este permisă de amintirile ce-l trezesc noaptea și-l lasă fără respirație, ce-l torturează când autocontrolul pe care l-a exersat în ani, ca să poată trăi omenește, obosește și-l lasă cu garda descoperită.
Mândria „Clanului catârilor”
Totul a început în anul 1982. Venise din Siria, din Alep, la București, să studieze medicina. Avea 21 de ani și era mândru de destinul lui. Cum zicea tatăl lui, era singurul lui copil trimis să învețe carte, o mândrie pentru „Clanul catârilor” (musulmani suniți), adică al oierilor, tribul din care se trăgea. Bunicul îi spusese mândru: „Du-te și învață! Să nu ai destinul unui berbecuț care este îngrășat ca să fie tăiat! Să nu depinzi de nimeni, să fii pe picioarele tale!” Cu astfel de îndemnuri venise la București. Știa că aici va găsi o atmosferă oarecum ca „acasă”, din punct de vedere al conducerii centralizate, al Securității regimului, al condițiilor de viață. Dar a găsit o societate mai deschisă, a descoperit ceaiurile studențești, la care se vorbea liber. Ceea ce la el în țară nu se mai putea, după revolta din Hama, înăbușită în sânge de Hafez al-Assad, în februarie 1982.
Jamal era un tânăr sirian care se simțea liber în regimul dictatorial al lui Ceaușescu. Ghinionul lui! Această libertate nu i-a fost iertată de Securitatea din Ambasada Siriei de la București, care avea numeroși informatori prin mediile studențești. Jamal a cunoscut un „student” la Agronomie, sirian de-al lui, ca să-i spunem așa, care l-a tot tras de limbă cu privire la regimul lui Ceaușescu, până ce a obținut „mărturisirea” lui Jamal că acesta e mai blând decât regimul de acasă. Atât! „Studentul” l-a avertizat să nu mai vorbească așa. Așa, cum? „Așa cum ai vorbit de nemernicul nostru de președinte”.
„Clanul catârilor” din care face parte Jamal are o marcă specifică: mândria și încăpățânarea, iar ca „efecte secundare”, inflamarea rapidă și utilizarea unui vocabular de oier! Adică, neacademic! Jamal, demn element al neamului său, a izbucnit: „Du-te dracului cu președintele tău cu tot, lasă-mă dracului în pace”! Ceea ce a vrut să spună era că s-a prins că „studentul” umbla cu „șopârla” și voia să fie lăsat în pace. E adevărat, era greu să-ți dai seama ce a vrut să spună, dar avea numai 21 de ani. Și era din „Clanul catârilor”. A sunat acasă, să ceară sfatul tatălui, dar acesta l-a luat direct: „Ai grijă de tine și fii vigilent!”. „Vigilent”, în arabă, se spune „nabhan”, numele familiei lor. Mascat, tatăl lui îi spunea că deja fusese vizitat de Securitate. Nu era de mirare. Clanul lor avea 18 morți în masacrul din februarie 1982, când Hafez al-Assad a pus armata pe manifestanții antiguvernamentali din Hama. Erau pe „lista neagră”, mai ales că nici nu intraseră în Partidul Baas. Jamal l-a întrebat dacă poate veni acasă, în vacanță. Acesta i-a spus că o să-l sune.
„Haflet al-istiqbal“, „Recepția“, sau bătaia inumană
A înțeles că trebuie să rămână în România până la noi ordine. Dar nu avea răbdare. A apelat la alt sirian pentru o întrevedere cu cineva din securitatea Ambasadei. I s-a făcut pe plac. I-a explicat acelui ofițer cum i-au fost răstălmăcite cuvintele. „În dicționarul nostru, când e vorba de patriotism, nu poate fi vorba de răstălmăcire!”, i-a replicat acesta. „Catârul” Jamal a insistat, comițând altă greșeală. „Vreau să știu dacă mă pot duce acasă și apoi să mă întorc liniștit la studii, fără să mă-nhațe hingherii!” Uitase că vorbea cu unul dintre „hingheri”. „Cât crezi că poți sta în străinătate fără să plătești pentru vorbele tale?”, a fost întrebat retoric. Abia după un an a primit acceptul tatălui său să se ducă acasă. Însă pe aeroportul din Damasc a fost oprit. S-a gândit o secundă că ar putea fi ridicat de Securitate, dar avea încredere în tatăl său, care-l aștepta în aeroport. Și totuși, Securitatea a venit și l-a luat. Înainte de se urca în dubă, le-a spus ofițerilor că tatăl său îl așteaptă. Tot nu credea că i se întâmplă așa ceva. „L-ai pus pe drumuri degeaba!”, i s-a replicat. S-a așezat cuminte pe banchetă, gândindu-se cât de cumplit era ceea ce i se întâmpla. Pe bancheta din fața lui mai era cineva. Dar niciunul nu avea chef de vorbă. N-aveau nicio idee de ceea ce urma să se întâmple cu adevărat, numai gânduri negre. Nici nu știau unde vor fi duși, existau 17 departamente ale Securității, fiecare cu închisoarea aferentă.
Iadul la 60 de metri sub pământ
L-au dus într-o clădire veche, istorică. L-au băgat într-un birou. „Știi unde te afli?”, a fost întrebat. „Știu de ce am fost adus aici”, a răspuns. „Și atunci de ce dracu’ te-ai întors?” , l-a apostrofat acel ofițer. După ce a fost înregistrat, l-au dus la subsol, unde l-au pus să se dezbrace în pielea goală. Ar fi vrut să protesteze, dar fețele însoțitorilor săi i-au oprit orice avânt. A fost pentru prima dată când a simțit că nu mai există ca om. I s-au dat niște zdrențe realmente îmbibate de sânge. I-a venit să vomite, dar le-a îmbrăcat. L-au dus la un lift, „liftul minerilor”, o vechitură care scârțâia sinistru din toate încheieturile. Să tot fi coborât vreo 50-60 de metri, după cum a apreciat. Simțea deja un miros jilav, de pământ, de rocă îmbibată de apă. „Sudoarea” aceasta se vedea și pe pereți. Un miros pe care-l simte și acum. L-au băgat într-o cămăruță îngustă, de 2×2 metri. Cineva a adus ceea ce părea a fi o pereche de ochelari de scafandru, două lentile cauciucate, cu bile rotunde la mijloc, pe care le-a simțit până în creier când torționarii i-au strâns cureaua la spate. A fost prima durere. Cumplită. A țipat. A cerut să i se slăbească puțin cureaua. A primit o lovitură care l-a ridicat de la pământ. A căzut lat. S-a trezit când l-au udat cu apă. Sau când au stins țigările pe trupul lui. Nu mai știa. „N-am făcut nimic, n-am făcut nimic. De ce mă bateți?”, a îngăimat. Au început să-l lovească de pereți. „Clopotul”, în limbajul torționarilor, practicat și de securitatea dictaturilor latino-americane. Adică, deținutul e lovit de pereți până nu mai are aer în plămâni. Cel puțin asta e senzația! Jamal, care făcuse sport și se credea puternic, a leșinat repede. Era deja anihilat ca rezistență fizică și psihică. Iar l-au udat cu apă. Apoi l-au pus pe un dispozitiv plat, cu balamale pe mijloc, și l-au strâns din laterale. Era terminat. Nu se puteau „distra” cu el mai mult. Era suficient pentru prima „întâlnire”. „Asta a fost Haflet al-istiqbal (Recepția)”, spune Jamal. Nu e o glumă. Chiar așa i se spunea.
„Celula 105”, antecamera morții
L-au dus târâș pe un culoar, au deschis o ușă și l-au aruncat într-o celulă întunecoasă cum numai iadul poate fi. Și mirosind cum numai în iad poate să miroasă. A căzut peste oameni, dar nu-și mai simțea șoldurile și picioarele, ca să se miște. Sau, mai bine zis, abia acum începea să simtă durerea. Oamenii din celulă i-au făcut loc, strângându-se și mai tare. Oricum stăteau cu genunchii la gură. În celulă erau 105 deținuți. Deși zilnic erau scoși câte patru-cinci, morți, alți deținuți politici erau aduși, ca să se facă „numărul”. Pe jos era o mâzgă cu miros cumplit, umezeala subteranei, amestecată cu urină, fecale, sânge. Tot ce se poate scurge dintr-un trup supus maltratărilor.
În ziarul de miercuri, puteți citi partea a doua a mărturiei doctorului Jamal Nabhan, cum a reușit să scape din iadul Securității lui Bashar al-Assad.
