La 21 august 1911, celebra lucrare ‘Mona Lisa’ a disparut din incinta muzeului Luvru. Italianul care a sustras pictura gasise momentul favorabil: muzeul era in restaurare, astfel ca toata lumea a pus lipsa picturii pe seama depozitarii sale pentru curatare.
Desi la 1911 ‘Mona Lisa’ inca nu avea titlul de “cea mai cunoscuta pictura din lume” fotografii cu aceasta existau deja pe toate continentele. Astfel, cand disparitia sa a fost in sfarsit semnalata, politia a pus in circulatie 6500 de copii ale uneia din aceste fotografii, in speranta ca cineva o va observa sau gasi.
Cu un secol in urma popularitatea ‘Mona Lisei’ era insa vaga in occident, asa ca reproduceri ale picturii abia incepusera sa apara. Ceea ce a facut-o cu adevarat cunoscuta a fost prima pagina a unui ziar local pe care aparea fotografia care circula de acum prin tot orasul. Acestui ziar i-au urmat altele si, in curand, presa din intreaga lume avea pe prima pagina imaginea ‘Mona Lisei’. Povesti si legende savuroase au fost tesute in jurul ei si in scurt timp multi oameni – care cu doar 2 saptamani in urma nici nu auzisera de aceasta pictura – erau acum experti in ceea ce o privea.
Au iesit la suprafata cateva reproduceri, dar nici una nu a fost confundata cu originalul. ‘Mona Lisa’ este o pictura aproape imposibil de falsificat, date fiind vernisul deteriorat si sparturile de pe suprafata pictata, caracteristice doar unei lucrari vechi de 600 de ani.
Unul din primii suspecti ai furtului a fost Pablo Picasso. Acesta nu avea nicio legatura cu furtul; in schimb, imediat ce a fost anuntat a incercat sa scape de un numar de sculpturi care fusesera furate din acelasi muzeu, cu mai mult timp in urma. Guillaume Appolinarie a fost si el banuit, dar in lipsa dovezilor s-a renuntat repede la acuzatii.
Diverse teorii sustineau ca lucrarea s-ar afla in Elvetia, in Argentina sau in Bronx. De fapt, aceasta nu a parasit niciodata Parisul, cel putin nu pana in momentul cand hotul, Vincenzo Perruggia, a calatorit la Florenta la sfarsitul anului 1913, pentru a-l intalni de dealerul de arta Alfred Geri intr-o tentative de a vinde pictura. Geri l-a chemat pe directorul galeriei Uffizi si dupa ce au constatat impreuna autenticitatea lucrarii, au alertat imediat politia.
Perruggia pastrase timp de 2 ani lucrarea, depozitand-o in mai multe locuri: pentru inceput intr-un dulap, apoi in bucatarie, sub cuptor, iar intr-un final, a ales sa o ascunda sub dusumeaua falsa a unui cufar. La putin timp dupa aceea talharul a inceput sa-i caute un cumparator.
Fotografiile de la locul crimei arata nu un spatiu mare, gol, inconjurat de sticla, ci un simplu gol intre o pictura de Tizian si una de Coreggio. Acest gol a avut parte de un numar urias de vizitatori. Americanii anilor ’50 erau contrariati de dimensiunile reduse ale obiectului furat de Perruggia: doar 77cm inaltime. Sutele de imagini cu aceasta lucrare pe care le vedeau peste tot in jur le formasera o imagine hiperbolizata a lucrarii. Unele voci sustin ca spatiul gol de la Luvru a avut chiar mai multi vizitatori decat pictura insasi.
Un zambet este ceva foarte greu de reprodus intr-o pictura. Majoritatea zambetelor isi pierd farmecul odata ce sunt transpuse pe panza. Cel al Mona Lisei este atat de enigmatic datorita tehnicii sfumato, o tehnica ce confera o anumita intunecime si mister, o tehnica prin care marginile zambetului nu sunt definitivate si deci sunt practic parca neterminate, creand astfel senzatia de zambet in curs de aparitie pe chipul femeii. Tehnica sfumato nu este singurul element care confera mister acestui zambet. Un numar considerabil de istorici si teoreticieni au facut supozitii cu privire la motivul pentru care femeia zambea.
Varianta oferita de Vasari este ca Mona Lisa nu avea niciun motiv clar pentru asta, ci acest suras era simplul efect al cantaretilor din jurul sau, rugati sa-i cante pentru a nu se plictisi. Alte supozitii sunt ca aceasta isi amintea de o dragoste pierduta sau ca zambea pur si simplu din complezenta. In orice caz, motivul zambetului sau este imposibil de aflat, din moment ce personajul nu a fost plasat in niciun context, ci a fost asezat pe un fundal neutru, campenesc. Un element care starneste o si mai mare controversa in legatura cu personajul este lipsa sprancenelor. Singurul lucru cert este ca Leonardo le-a pictat. Exista mai multe descrieri ale picturii din vremea respectiva care le mentioneaza, printre care si cea a lui Vasari.
Leonardo a inceput pictarea ‘Mona Lisei’ in anul 1503, la Florenta, si 13 ani mai tarziu, cand a plecat in Franta, a luat lucrarea cu el. Astfel a ajuns pictura in Franta. Dupa moartea lui Leonardo, in 1519, regele Francois a cumparat-o pentru echivalentul de astazi a £9m. Ulterior, in timpul revolutiei franceze, cand aristocratia a cazut de la putere, pictura a devenit parte a colectiei publice a Luvrului.
Bazandu-se pe aceasta intamplare si manipuland-o in favoarea sa, Perruggio a sustinut faptul ca nu a furat lucrarea, ci a incercat doar sa o inapoieze patriei-mama. Declaratia a induiosat presa, dar nu si pe judecator, care l-a condamnat la un an de inchisoare. Pictura a facut un tur al Italiei inainte de a ajunge inapoi la Luvru.
Efectul celui mai faimos furt de arta din istorie a fost promovarea si popularizarea unei picturi pana atunci aproape anonima. Turisti din intreaga lume au inceput sa vina nu pentru a o vedea, ci pentru a putea spune ca au vazut-o. O pictura cu nimic mai deosebita fata de multe altele a devenit cea mai faimoasa pictura din lume, aducand odata cu statutul sau si un dezastru in lumea artei.
Dezastrul de proportii colosale incepe chiar din sala in care pictura este expusa: pentru simplul fapt ca acum 100 de ani a fost subiectul celui mai faimos furt de arta din istorie, un numar imens de oameni se inghesuie sa o vada, ignorand complet celelalte capodopere aflate in aceeasi sala. La un moment dat, autoritatile franceze au propus ca lucrarea sa fie expusa intr-o sala, separate de toate celelalte exponate. Propunerea nu s-a transformat insa in realitate.
